Mâine este 15 septembrie. Acelaşi 15 septembrie! Al elevilor, al părinţilor, bunicilor sau reprezentaţilor legali. 15 septembrie al „oamenilor şcolii” sau „ai sistemului”, fie aceştia figuri reprezentative ale autorităţilor şcolare centrale sau locale.
Aproape întotdeauna, sfârşitul şi începutul de an şcolar sunt intens speculate de ceea ce denumim „opinie publică”: media, comunitatea educaţională, asociaţiile profesionale şi (în primul rând) personajele cu vizibilitate din lumea politicului. Tezele unice, testările naţionale, bacalaureatul, fenomenul violenţei şcolare şi inserţia socio-profesională sunt teme ce stârnesc reacţii viscerale ce aduc a defulare, o parte având chiar un aer vindicativ… Mai puţine sunt coerente şi articulate, foarte rare cele viabile şi fezabile, aproape inexistente cele care să producă efecte (dezirabile şi vizibile) asupra „sistemului”.
15 septembrie, da? Las de o parte retorica păguboasă şi (în contextul debutului de an şcolar) vă propun un exerciţiu mai mult de imaginaţie decât ludic: care consideraţi că este chestiunea deficitară majoră a învăţământului public obligatoriu românesc, care este acel lucru de care şcoala autohtonă are nevoie primordială? Presupunem că sunteţi într-o poziţie cheie, având capacitatea, competenţa şi responsabilitatea să adoptaţi o singură decizie strategică. Care ar fi acea măsură fundamentală şi ce anume ar viza ea?