Cum era de asteptat, scrisoarea deschisa a lui Gabriel Liiceanu adresata ministrului Educatiei, Funeriu, face valuri.

Cum era de asteptat, a venit si un raspuns din partea Facultatii de Filosofie din Bucuresti.

Raspunsul este imatur si irelevant.

Este imatur nu numai prin limbajul pre-1989 folosit, dar mai ales prin faptul ca nu este la obiect. Dupa parerea mea, orice institutie poate face greseli, asa dupa cum orice persoana care acuza poate ca acuza pe nedrept. Facultatea de Filosofie putea in schimb sa se limitize in a arata clar care ii sunt obiectivele, care ii este rolul public si cum isi indeplineste acest rol. In definitiv este o institutie publica, platita din bani publici si care produce – sau nu? – un serviciu in folosul publicului. Iar referitor la acuzatia dlui Liiceanu putea sa spuna ca o sa faca o investigatie interna, eventual cu specialisti externi independenti pentru a asigura obiectivitate si transparenta.

Insa nu a dat un asemenea raspuns si si-a aratat, in opinia mea, incompetenta. Si irelevanta.

Eu astept, asadar, raspunsul dlui. Funeriu, care sper sa fie la obiect. Pana la urma, scrisoarea i-a fost adresata domniei sale.

Cum a inceput leul sa iasa din coridorul ce avea ca maxim 4,3 RON / euro, bancherii localnici au inceput deja cu sperietorile, cum ca o sa aiba pierderi, ca o sa aiba nevoie de capitalizare, cum ca ar pune in dificultate pe debitori si ca, de mila lor, hai sa mentinem leul mai puternic.

Tine de logica economica faptul ca leul se va deprecia fata de euro atunci cand inflatia la leu este mult mai mare decat cea la euro, cand dobanda la leu este mult mai mare decat cea la euro si cand Romania are un deficit de cont curent raportat la PIB mult mai mare decat acelasi indicator pentru zona euro. Toate aceste dezechilibre macro pun presiune pe curs, iar tendinta de depreciere este clara. A mentine cursul fix este extrem de scump pentru BNR si pentru economia romaneasca in general.

Asa ca cei care se bucura ca iau credite in euro pe motiv ca dobanda e mai mica, sa nu se mire atunci cand euro se intareste fata de leu. La fel cei care acorda credite in euro atunci cand clientul are venituri in lei sa nu se planga. Veniturile in lei, logic, ar fi trebuit sa creasca datorita inflatiei mai mari, asa ca ar fi suficiente sa acopere o depreciere fata de euro.

Bacalaureatul 2011 ne-a pus o oglinda in fata, care ne-a aratat asa cum suntem cu adevarat, dincolo de iluziile servite in ultimii ani. Televiziunile au fost gazda a nenumarate dezbateri despre cine este vinovat si care sunt solutiile.

Un aspect a fost atins foarte putin sau deloc: in ce orizont de timp ne putem astepta la o ameliorare. Adevarul crunt si putin spus este urmatorul: indiferent ce masuri vor fi adoptate, rezultatele sistemului de educatie vor fi la fel de proaste si in 2012. Si in 2013. Si, posibil, si in 2014 si 2015. Daca masurile nu vor fi corecte, orizontul de timp se va indeparta.

Sistemul de educatie este unul gigant si tendinta nu poate fi inversata de la un an la altul. Cele mai buna masuri adoptate azi, vor da rezultate abia peste cativa ani.

Consecinta imediata este ca se induc asteptari nerealiste. Cum rezultate nu vor aparea peste noapte, exista riscul real ca reforme autentice adoptate azi sa fie abandonate maine (a se citi “anul viitor”) pentru lipsa de rezultate. Si anul viitor sau peste doi ani sa o luam de la capat.

Cele de mai sus nu sunt o pledoarie pentru a nu face nimic. Dimpotriva, pentru a avea un sistem de educatie eficient, sunt necesare modificari ample. Dar nu pe termen scurt, ci pe termen lung, fara a demola totul la fiecare 1-2 ani, pentru a o lua de la capat. 8-10 ani este un orizont rezonabil. Asta daca vom avea rabdare pentru a construi pe termen lung.

Orice alte solutii care propun rezultate imediate sunt false, iar promotorii lor nu sunt decat niste sarlatani.

Dupa mai bine de 4 ani de la lansarea dezbaterii publice in ceea ce priveste reforma in educatie, noua lege a fost adoptata. Am aratat pe blog de mai multe ori ca ideile de reforma le gasesc a fi corecte.

Insa legea trebuie sa fie implementata.

Probabil ca vom auzi politicieni ai puterii care vor declara la sfarsitul acestui an ca 50% din reforma a fost indeplinita iar pana la alegerile viitoare din 2012 ca 99,99% din plan a fost indeplinit. Ii vom crede?

Educatia este esentiala pentru succesul societatii. Stiu, suna banal si stim asta cu totii.

Educatia, asa cum o vad eu este o politica de resurse umane prin care statul se asigura ca are oameni pregatiti care sa faca fata in viata. Cu cat sunt mai bine pregatiti, cu atat succesul va fi mai mare.

Educatia la noi a suferit de lipsa de management. Cu un bun management, scolile pot avea directori mai buni, profesori mai buni, elevi mai bine pregatiti. Cu directori si profesori mai buni care demonstreaza valoarea educatiei, fonduri suplimentare pot fi atrase (finantarea scolilor nu trebuie sa depinda doar de alocarile de la buget).

In SUA, buna parte din fondurile celor mai bune universitati sunt asigurate de donatii ale fostilor elevi care, desi au platit bani buni pentru studii, sunt recunoscatori si doneaza universitatilor si dupa absolvire. Desigur, si unversitatile stiu sa mentina contactul cu fostii studenti, sunt in stare sa le prezinte programe care au nevoie de finantare.

Am terminat ASE-ul in 1997. Stiti cate scrisori am primit de la ASE in acesti 14 ani de la absolvire? Niciuna.

Mi-as dori ca rectorul ASE-ului sa-mi scrie si sa-mi arate noi proiecte (eventual de cercetare) care au nevoie de finantare. As dona cu bucurie. In definitiv, cu un ASE recunoscut international si CV-ul meu ar fi mai valoros. Deci daca melancolia dupa anii studentiei nu functioneaza, interesul personal cu siguranta va functiona.

Acesta este testul meu. Atunci cand ASE-ul ma va contacta si ma va convinge sa fac o donatie pentru un proiect, atunci voi sti ca reforma in educatia a reusit. Inseamna ca incepem sa avem manageri buni in educatie. Inseamna ca resursele umane vor fi pe maini bune. Roadele vor veni apoi de la sine.

Asa cum era de asteptat, masurile drastice anuntate ieri, printre care reducerea cu 25% a fondului de salarii din domeniul public, au generat discutii aprinse, pro si contra. Masurile nu sunt usoare si este normal ca multi sa fie nemultumiti.

Sunt convins ca vor urma negocieri si ca reducerile anuntate vor di diferentiate in functie de salarii / pensii mici sau mari si in functie de sectorul de activitate: politie, invatamant, sanatate, administratie.

Si ma gandesc ca tocmai oamenii din sistem pot propune altfel de reduceri bugetare. Cine decat cei care sunt in sistem stiu mai bine pe ce fel de contracte umflate se duc banii? Daca exista sefi care isi capuseaza institutiile, ar fi de datoria angajatilor sa ii denunte, in acest fel au o sansa sa gaseasca alte economii la buget si, deci, scaderi mai mici de salarii, poate chiar cresteri. Cei care lucreaza in sistemul de stat stiu mai bine fenomenul nepotismului, ei stiu mai bine cine munceste si cine nu. De ce nu ar profita de ocazie sa ceara acum eliminarea acestor indivizi incompetenti si lenesi?

Din pacate, am vazut prea putine astfel de luari de pozitie din partea sindicatelor sau in articole din ziare sau in comentarii pe bloguri.

In schimb, am vazut multe luari de pozitie de genul: “Nu ma intereseaza de unde ia guvernul banii, eu vreau salariul meu.”; “Sa ia de la altii!”, “Solidaritate!”. Cred ca o astfel de atitudine este contra-productiva, egoista si ipocrita.

Insa cel mai mult ma supara declaratii precum cea din titlu: “Vreau un loc de munca unde sa primesc salariul pe care il merit”. Adica guvernul ar fi responsabil pentru a gasi pentru fiecare cetatean locul ideal de munca cu un salariu in functie de ce fiecare cetatean crede ca-l merita. Dar noi nu avem responsabiltate macar pentru viata noastra? Nu trebuie sa invatam ceva nou in fiecare zi incat sa facem fata schimbarilor? Noi nu avem nicio responsabilitate sa intelegem ce anume stim sa facem si care este valoarea serviciilor noastre? Iar ca valoarea asta nu o putem impune altora ci este data de cat altii sunt dispusi sa o plateasca?

Studentii s-au gasit sa faca greva. Ei cer burse mai mari si bilete de tabara. Cam atat. Nu conteaza calitatea invatamantului superior, nu conteaza dorinta de a cunoaste si de a face si altceva util in timpul studiilor, dar si dupa. Nu conteaza calitatea (sau absenta) cercetarii la nivel universitar. Nu conteaza ca 10-le se da prea usor. Nu, ceea ce ne lipseste este o bursa mai mare sau un bilet in tabara.

Cunosc cazurile unor elevi foarte buni de clasa a 12-a care prefera sa mearga la alte facultati (de stat) in Europa: in Anglia, in Danemarca, etc. Limba nu e o problema, se invata, se testeaza. Apoi se completeaza o cerere pentru universitatile respective. Si, de obicei, elevii foarte buni si cu rezultate bune la bac sunt acceptati. Si nu le este teama de taxa de 3.000 de euro pe an si de alte costuri de 7.000 de euro pe an. Se imprumuta (de ex. Marea Britanie ofera imprumuturi pentru acoperirea taxei) si nu le e teama sa lucreze eventual cate 20 de ore pe saptamana pentru a-si acoperi celelalte cheltuieli.