Primul lucru pe care il faci cand incepi o afacere este sa faci un aport la capitalul social.

In acest fel, firma are un activ (sa zicem un tractor in valoare de 200 de lei) si un pasiv adica datoria firmei, in acest caz catre actionar.

In timp, cei 200 de lei sunt pusi la munca si firma obtine profituri, profiturile se vor integra capitalurilor proprii, adica tot a datoriilor firmei catre actionari, profiturile pot fi returnate actionarilor sub forma de dividende sau pot ramane in firma pentru dezvoltare si pot fi asimilate capitalului social.

Firma poate emite alte actiuni care sa fie subscrise de actionari, in acest fel, capitalul social creste.

Cu cat capitalurile proprii sunt mai mari, cu atat firma este mai puternica. In cele mai sofisticate firme, actionariatul este difuz, cu sute de mii de actionari care au incredere in faptul ca firma va avea grija de capitalul lor. Pretul actiunii pentru firmele bine gestionate sunt mult peste costul initial al actiunii si mult peste valoare nominama a activelor.

In cazul de mai sus, poate ca pretul actiunii nu mai este de 200 de lei, ci de 400 de lei, desi tot acel tractor este in activ iar valoarea lui contabila mai mica pe motiv de amortizare. Insa capacitatea firmei de a produce profit, duce ca valoarea actiunii, a capitalulurilor proprii sa fie mai mare.

Daca firma este pe bursa, valoarea de piata a actiunii deinmultit cu numarul de actiuni da capitalizarea bursiera. Sa ne uitam la Apple, una dintre cele mai valoroase firme din lume: are active nete de 90 de miliarde de dolari, a dar o capitalizare bursiera in valoare de 460 de miliarde de dolari. Practic, increderea data de actionari in modul de gestionare al Apple este de 460 – 90 = 370 de miliarde de dolari.

In societate, capitalul social este dat in primul rand de gradul de incredere pe care il avem unul in celalalt, cat suntem dispusi fiecare sa contribuim.

Aportul la capitalul social al societatii numita Romania este dat de aportul fizic (teritoriul si resursele) si aportul social, in acest caz cat avem incredere unul in celalalt in a gestiona atat resursele fizice cat si munca – inclusiv voluntara – a fiecaruia dintre noi.

Valoarea Romaniei este data de modul bun de gestionare (guvernare) a acestui aport social.

Care este valoarea Romaniei? Pai sa vedem: active prost gestionate, terenuri nelucrate, redevente mici la petrol, 3 milioane de cetateni plecati din tara, calea ferata la pamant, datorii la FMI (datoriile se scad din active pentru a calcula valoarea). Mie imi da cu minus. Voua?

1. In Anglia, la Bristol, un judecator a acordat 30.000 de lire pe an unei romance care are un venit de 5.000 de lire pe an si care are si 4 copii. Evident, ziarele britanice au sarit in sus ca uite inca un exemplu ca taxele lor merg la altii in perioada asta de austeritate. Comentatorii din Romania au identificat imediat din poza ca de fapt romanca este tiganca si au scos stampila clasica in astfel de situatii: tiganii sunt niste cersetori. Eu zic asa: nu e vina celor 4 copii ca au ajuns acolo. Mama lor are tot dreptul sa fie acolo si sunt sigur ca face tot ce poate pentru copiii ei. Iar suma acordata de judecator le va da o sansa sa aiba o copilarie fara probleme, sa aiba mancare, sa aiba caldura, sa aiba acces la apa potabila, sa poata merge la scoala si nu sa stea pe strada. Cand vor fi mari, acesti copii vor munci probabil in Anglia, nu in Romania.

2. Kodak a intrat in faliment. Exemplu de distrugere creativa, clasica liberalismului economic si esentiala progresului. Sa tinem minte lucrul asta si sa ne gandim in ce domeniu de activitate lucram si daca este riscul ca firma la care lucram sa dispara. Cred ca este preferabil sa ne distrugem noi modelul de business decat sa-i lasam pe altii sa o faca.

3. Un guvern dintr-o importanta tara europeana are un program serios de crestere economica. Printre altele, uu creat o baza de date impreuna cu firme mari din sectorul privat pentru a identifica produse standard cumparate atat de guvern cat si de firmele private. Sa zicem pixuri. Au cazut de acord ce model vor sa achizitioneze in urmatorii 5 ani, au estimat ce volum vor achizitiona si au descoperit ca daca finanteaza impreuna o fabrica de pixuri le iese mai ieftin decat sa cumpere fiecare de pe piata pixuri chinezesti. Si nu este vorba de comportament neconcurential, in definitiv cumpara mai putin de 3% din pixurile vandute in piata comuna numita Uniunea Europeana. Sa na gandim la Romania: oare ministerele, agentiile si insitutiile guvernamentale si firmele de stat cu milionul lor de angajati s-au gandit la astfel de sinergii?

De pe Wikipedia:

În Moldova a fost ales în unanimitate, la 5/17 ianuarie 1859, liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naționale”.

Întrucât în textul Convenției nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane separate, conducătorii luptei naționale au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat și în Țara Românească. Adunarea electivă a Țării Românești era însă dominată de conservatori, care dețineau 46 din cele 72 mandate. În această situație, liberalii radicali au inițiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitație în rândul populației Capitalei și al țăranilor din împrejurimi.
O mulțime de peste 30 000 oameni s-a aflat în preajma Adunării. Unul dintre tribuni, I.G. Valentineanu, nota că poporul era gata „să năvălească în Cameră și să o silească a proclama ales pe alesul Moldovei“.

Într-o ședință secretă a Adunării, deputatul Vasile Boerescu a propus la 24 ianuarie 1859 alegerea lui Alexandru I. Cuza, aceasta fiind acceptată în unanimitate. Astfel s-a făcut primul pas către definitivarea Unirii Principatelor Române.

“Back to Work” este titlul cartii lui Bill Clinton publicata la sfarsitul lui 2011 unde ofera solutii pentru ca Statele Unite sa-si mentina intaietatea economica.

Principala problema este cea a datoriei publice iar Bill Clinton spune ca fara a mari impozitele pe veniturile mari nu se poate echilibra bugetul, oricate eforturi s-ar face pentru reducerea birocratiei. (Nota: desigur, structura cheltuielilor publice in SUA si nivelul birocratiei sunt diferite fata de Romania).

Insa cheia succesului este sa creasca numarul de locuri de munca: propune scaderea impozitului pe profit si a profitului repatriat, scaderea impozitelor pe munca, cresterea investitiilor in infrastructura (drumuri, porturi, reteaua electrica, informatica), investitii in educatie si in energie regenerabila.

Par lucruri simple, insa zecile de exemple punctuale date in carte si usurinta de a explica probleme complexe merita lectura, iar pentru cei care au drept de vot in SUA si au si de gand sa voteze, cu atat mai mult.

Propunerea unui parlamentar de a introduce obligativitatea intonarii imnului in scoli a iscat vii dezbateri. Politicienii normal ca sunt de acord cu astfel de idei, le va fi mai usor sa abata discursul public catre cine canta imnul mai frumos si nu despre cum rezolvi problemele din sanatate. Le va fi mai usor sa declare cat de patrioti sunt in loc sa explice de ce avem o crestere economica anemica.

Patriotismul nu se defineste prin intonarea corecta a imnului sau prin fluturarea tricolorului. Daca unul are un steag mai mare se cheama ca e mai patriot? Unul cu 12 clase va fi mai patriot decat unul cu doar 8 clase pentru ca a cantat imnul de mai multe ori?

Si dupa 12 ani de scoala in care vor canta imnul in fiecare dimineata, ce vor gasi acesti tineri? Vor gasi functionari acri care cer spaga, vor gasi asistente medicale care cer spaga, vor gasi ca sunt condusi de copiii unor oameni sus-pusi care nu au cantat imnul in scoala pentru ca au facut scoala in America sau in Elvetia. Vor iubi Romania si mai mult?

Sa fim seriosi, dupa 45 de ani de comunism cand cantam nu numai imnul, dar si alte ode, ar fi trebuit sa fi invatat deja ca spalarea pe creier nu functioneaza. Daca politicienii vor ca romanii sa arate ca-si iubesc tara mai mult, atunci sa reformeze serviciile pe care le ofera tara propriilor cetateni. Acesta este rolul lor.

Ceea ce avem nevoie de la politicieni nu este sa ne spuna cat de lung sa fie batul de la tricolor, ci ca serviciile publice sa fie excelente. Vor vedea atunci ca Romania va fi iubita mai mult, cele 2-3 milioane de romani care au plecat in ultimii 20 de ani poate s-ar intoarce si poate ca tara noastra va fi iubita si de mai multi oameni din alte tari care ar dori sa sa stabileasca in Romania.

PS. Nu ca ar fi ceva nou:

Tipătescu: Lasă, Ghiţă, cu steagurile de alaltăieri ţi-a ieşit bine; ai tras frumuşel
condeiul.

Pristanda: (uitându-se pe sine şi râzând) Curat condei! (luându-şi numaidecât seama, naiv.) Adicăte, cum condei, coane Fănică?…

Tipătescu: Contul jidanului s-a plătit la Comitet pe patruzeci şi patru de steaguri.

Pristanda: (naiv) Da.

Tipătescu: Ei?… s-a pus patruzeci şi patru de steaguri?

Pristanda: (cu tărie) S-a pus, coane Fănică, s-a pus… Poate unul-două să le fi dat vântul jos… da’ s-a pus…

Tipătescu: Patruzeci şi patru?

Pristanda: Patruzeci şi patru în cap, coane Fănică.

Tipătescu: (râzând) Nu umbla cu mofturi, Ghiţă. Nu m-am plimbat eu la luminaţie în trăsură cu Zoe şi cu nenea Zaharia în tot oraşul? Tocmai ea, cum e glumeaţă, zice: “Ia să-i numărăm steagurile lui Ghiţă”…

Pristanda: (mâhnit) Îmi pare rău! Tocmai coane Joiţica, tocmai dumneei, care de!… Să ne aşteptăm de la dumneei la o protecţie…

Tipătescu: Apoi, ea n-a zis-o cu răutate, a zis-o în glumă. Nu ştie şi nenea Zaharia şi ea că eşti omul nostru…

Pristanda: Al dumneavoastră, coane Fănică, şi al coanii Joiţichii, şi al lui conul Zaharia… Ei? Şi le-aţi numărat, coane Fănică?… Ei? Aşa e? Patruzeci şi patru…

Tipătescu: Vreo paispce… cinspce.

Pristanda: Apoi să le numărăm, coane Fănică; să le numărăm; două la prefectură.

Tipătescu: Două…

Pristanda: Două pe piaţa lui 11 Fevruarie…

Tipătescu: Patru…

Pristanda: (căutând în gând) Două la primărie…

Tipătescu: Şase…

Pristanda: (acelaşi loc) Unul la şcoala de băieţi…

Tipătescu: Şapte…

Pristanda: Unul… la şcoala de fete…

Tipătescu: Opt…

Pristanda: Unul la spital…

Tipătescu: Nouă…

Pristanda: Două… la catrindală, la Sf. Niculae…

Tipătescu: Unsprezece.

Pristanda: Două la prefectură… paispce…

Tipătescu: (râzând) Le-ai mai numărat pe ale de la prefectură.

Pristanda: Nu, coane Fănică, să trăiţi! (continuă repede, pe nerăsuflate.) Două la primărie, optspce, patru la şcoli, douăzeci şi patru, două la catrindală la Sf. Niculae, treizeci…

Tipătescu: (râzând) Le-ai maii numărat o dată pe toate astea şi aduni rău…

Pristanda: Doamne păzeşte, coane Fănică, să trăiţi, patruzeci şi patru, în cap… patruzeci şi patru… Cum zic, unul-două, poate vântul… ori cine ştie…

Tipătescu: (râzând) Ghiţă… apoi nu mă orbi de la obraz aşa.

Pristanda: (schimbând deodată tonul, umilit şi naiv) Famelie mare… renumeraţie după buget mică…

Tipătescu: (uitându-se la ceas) Ia să lăsăm steagurile, Ghiţă…

Pristanda: Curat să le lăsăm, coane Fănică.

Ca ecou la monologul Gabriel Liiceanu – Daniel Funeriu, Stefan Vlaston publica o scrisoare in care spune cam asa: “exista autonomie universitara, examenele le face fiecare facultate cum vrea ea, iar daca nu isi face bine treaba o sa dispara oricum caci angajatorii nu angajeaza doar pe baza de diploma si atunci studentii nu vor mai frecventa acea facultate. Studentii pot urma facultati in strainatate”.

Exista o problema cu acest rationament si anume: este adevarat ca exista autonomie universitara si ca intr-adevar ministrul nu se poate implica in examene pe post. Insa nu aceasta este problema. Problema este de folosire a resurselor: de ce sa platim profesori si de ce sa le dam spre folosire spatiu in centrul orasului plus – si mai important – sa le dam chiar si timpul unui singur student pe mana daca ei nu sunt in stare sa faca performanta?

Care sunt obiectivele unei universitati care consuma resursele – si asa limitate – ale societatii? Sunt aceste obiective discutate si acceptate de societate sau nu? Caci daca nu sunt, atunci domnii profesori care sunt autonomi, ar trebui sa-si semneze in mod autonom scrisoarea de demisie si sa-i lase pe altii in locul lor.

In ultimele zile se discuta despre nevoia ca autoritatile din zona euro sa pompeze cam 200 de miliarde de euro pentru recapitalizarea bancilor.

Ceea ce multi uita este ca interventia statului ar trebui sa fie ultima solutie.

Din punctul meu de vedere, cea mai onesta forma de capitalizare a unei firme vine din propriile profituri. Atunci cand exista riscul sa se erodeze capitalul, se apeleaza la actionari care pot decide sa vanda sau sa inchida. Cand problema eroziunii capitalului se produce la nivel de sector, inseamna ca ori sectorul in sine a devenit redundant in economie – si deci se inchide de la sine, ori ca ponderea sectorului in economie si-a atins limita de sus si atunci trebuie lucrat la costuri.

Nu exista alte solutii.

Stiu ca multi cer (si am discutat in precedentele doua episoade) sa renuntam la banci si chiar la bani. Insa nu o putem face acum.

Ceea ce putem spune este ca azi este nevoie de servicii financiare. Si ca, cel putin cand este vorba de zona euro (si de Uniunea Europeana si lumea occidentala in sens mai larg), sectorul financiar si-a atins in 2007 / 2008 limita de sus. Economia nu mai creste iar ponderea sectorului financiar in economie se reduce. Ca atare, daca veniturile nu mai cresc si daca nu dorim erodarea valorii pentru actionari, atunci trebuie lucrat la costuri.

Urmarile nu pot fi decat: reducerea costurilor cu personalul, reducerea altor cheltuieli (de ex. cu sediile), dar si reducerea costului cu dobanda platita deponentilor. Probabil ca parte din restructurarea sectorului se va face prin fuziuni si achizitii.

Din 2007, de cand a inceput criza bancara, a inceput un concurs mondial de care se ratoieste mai tare la banci si la bancheri. Multi chiar cer executii in piata publica, eventual prin metode demne de evul mediu.

Multe banci si societati de asigurari au fost deja desfiintate sau natinalizate total sau partial inca din 2008/2009, de exemplu: AIG, RBS, Lloyds sau Dexia.

Si daca scapam de bancheri si de banci, ce punem in loc? Ne-ar place sa mergem la servici si sa fim platiti in mere, pere sau ce produce firma la care lucram? Sau daca lucram la stat sa fim platiti in obligatiuni pe 30 de ani? Vrem sa nationalizam bancile? Foarte bine, dar oare am uitat de cazurile Bancorex sau Banca Agricola? Sau am uitat de cum gestioneaza statul firmele aflate in subordonare, de ex. Hidroelectrica?

Este adevarat, bancherii poarta buna parte din vina pentru criza actuala pentru simplul motiv ca nu si-au facut datoria: iar datoria lor este de a estima corect riscul: si au gresit atat in ceea ce priveste imobiliarele cand s-a spart buba in 2007 / 2008, dar si in ceea ce priveste datoriile suverane (de exemplu cazul Greciei & co in 2010 / 2011).

Ceea ce cred ca este util in schimb este un efort din partea tuturor in a intelege cum functioneaza creditul si care sunt riscurile. Si asta am aratat in Episodul 1.

Insa daca suntem de acord ca bancile trebuie sa ramana private, dar sa nu faca excese care se sparg ulterior in capul contribuabililor, solutia ar fi mai mult control din partea statului, mai multa reglementare: de ex. BNR a invatat din lectiile din anii ’90 si acum vedem beneficiile. De asemenea, ne putem uita la planul din Marea Britanie care cere separarea bancilor in 2: partea de utilitate publica si partea de cazinou. In definitiv persoanele fizice pot merge la Las Vegas si sa sparga cati bani vor fara sa ceara ajutor de la stat. La fel ar trebui sa functioneze si bancile de tip cazinou: doar cu banii persoanelor fizice private. Desigur, sistemul bancar de utilitate, fiind de utilitate, ar trebui sa lucreze cu costuri mai mici: de ce ar fi platiti bancherii cu mult mai mult decat medicii sau profesorii, in definitiv produc o utilitate publica…

De 4 ani de zile se tot discuta despre criza financiara, dar, din pacate, cred ca multi nu au inteles un anumit mic detaliu si anume cum functioneaza banii virtuali.

Sa presupunem ca Ionescu ii vinde o casa lui Popescu. Ei pot negocia un pret de 100.000 de euro. Popescu nu are bani, dar crede ca poate obtine un credit ipotecar.

Sa vedem ce se intampla in practica:

Popescu merge cu fluturasul la banca si obtine un credit ipotecar de 100.000 de euro pe 20 de ani. Popescu ii da banii lui Ionescu. Ionescu depoziteaza banii in banca. Sa repetam exercitiul daca Ionescu si Popescu ar fi negociat 200.000 de euro iar Popescu merge si cu fluturasul sotiei si ia un credit ipotecar de 200.000 pe 30 de ani, ii da banii lui Ionescu, iar Ionescu ii depoziteaza la banca.

Asadar, fara prea mare efort, banca a creat 100.000 de euro si, daca pretul negociat intre parti ar fi fost mai mare, ar fi creat 200.000. Banii practic nu s-au miscat insa banca are o obligatie catre Ionescu sa-i plateasca 200.000 de euro (plus dobanda de, sa zicem, 4%) si are si o creanta de primit de la Popescu (care plateste si 10% dobanda).

Diferenta de dobanda de la 10% la 4% trebuie sa acopere chletuielile bancii plus riscul de neplata.

Ionescu, evident, poate face ce doreste cu banii, de exemplu sa plateasca suma in avans pentru un Ferrari, asadar cei 200.000 de euro se muta din contul lui Ionescu in contul Ferrari, firma care se apuca sa produca o masina.

Practic, rolul bancii este de a da de lucru azi muncitorilor de la Ferrari in schimbul promisunii lui Popescu si a sotiei sale de a lucra in urmatorii 30 de ani si a rambursa creditul ipotecar.

Daca Popescu si sotia nu-si platesc datoria, atunci banca devine proprietara pe apartament, daca nimeni nu vrea sa-l cumpere, banca nu-si poate onora obligatia fata de Ferrari si da faliment iar lucratorii de la banca in somaj, muncitorii Ferrari merg in somaj. Ferrari nu-si poate onora obligatia si nu-i da nici avansul inapoi lui Ionescu si nici masina. Eventual banca da apartamentul lui Ferrari iar Ferrari il da lui Ionescu.

Ionescu nu a primit masina, dar a primit inapoi apartamentul pe care l-a vandut initial lui Popescu pe 200.000 de euro, cu tot cu Popescu in el. Ionescu il da afara pe Popescu, Popescu doarme cu sotia pe strada, dar Ionescu trebuie sa plateasca intretinerea pentru apartament, asigurare.

Iata, asadar, care este alternativa la faptul ca Popescu nu-si plateste datoria: lucratorii de la banca in somaj, muncitorii de la fabrica de automobile in somaj, Popescu si sotia dorm pe strada in timp ce Ionescu plateste intretinerea unui apartament care sta gol.

Cei 200.000 de euro au un impact cat se poate de real, ceea ce este virtuala in momentul acordarii creditului este munca pe 30 de ani a lui Popescu.

Cum era de asteptat, scrisoarea deschisa a lui Gabriel Liiceanu adresata ministrului Educatiei, Funeriu, face valuri.

Cum era de asteptat, a venit si un raspuns din partea Facultatii de Filosofie din Bucuresti.

Raspunsul este imatur si irelevant.

Este imatur nu numai prin limbajul pre-1989 folosit, dar mai ales prin faptul ca nu este la obiect. Dupa parerea mea, orice institutie poate face greseli, asa dupa cum orice persoana care acuza poate ca acuza pe nedrept. Facultatea de Filosofie putea in schimb sa se limitize in a arata clar care ii sunt obiectivele, care ii este rolul public si cum isi indeplineste acest rol. In definitiv este o institutie publica, platita din bani publici si care produce – sau nu? – un serviciu in folosul publicului. Iar referitor la acuzatia dlui Liiceanu putea sa spuna ca o sa faca o investigatie interna, eventual cu specialisti externi independenti pentru a asigura obiectivitate si transparenta.

Insa nu a dat un asemenea raspuns si si-a aratat, in opinia mea, incompetenta. Si irelevanta.

Eu astept, asadar, raspunsul dlui. Funeriu, care sper sa fie la obiect. Pana la urma, scrisoarea i-a fost adresata domniei sale.