Am efectuat zilele trecute niste vizite in cateva scoli generale (mare parte din mediul rural), intr-unul dintre judetele subcarpatice. Lesne de imaginat subiectele discutiei cu oamenii scolii. Si la fel de lesne de ghicit si cel mai important dintre acestea…
Povestea despre descentralizare si deconcentrare in educatie este departe de a fi complicata. Cel putin la nivel declarativ, lucrurile sunt simple si pastreaza principiile si uzantele arhicunoscute: transfer de competente, de responsabilitati si de resurse catre serviciile locale sau catre cele specializate. Avand ca argument capacitatea redusa de interventie a autoritatii centrale plus necesitatea de asumare a misiunii educative si a celei educationale de catre colectivitati, cu exercitiul managerial de rigoare.
In sprijinul acestui demers exista o Lege a Administratiei Publice Locale inca din 2001. Incepand cu anul 2005, au tot au aparut diverse hotarari de Guvern, legi si celebra Strategie de Descentralizare in educatie. Aproape trimise puse sub semnul intrebarii, la inceputul mandatului, chiar de catre actualul ministru de resort…
Nimic surprinzator! Reinventarea scolii romanesti si toata odiseea ce o insoteste a fost reclamata doar ca o degrevare a autoritatilor nationale… Cele publice locale nu doar ca nu aveau competentele si cultura necesare dar, puse in fata faptului implinit, au esuat lamentabil. Ocazie speculata imediat: „Vedeti ca descentralizarea-i pacatoasa? Primarii vor taia si spanzura, apropriindu-si managerii scolari, incurajand coruptia, institutionalizand lipsa de transparenta, finantarea dupa ureche etc.”…
De altfel, dezbaterea din spatiul public (atunci cand exista!) se poarta aproape exclusiv pe subiecte precum finantarea si gestiunea (administrativa, vezi bine) a unitatilor publice de invatamant. Arareori despre politicile educationale sau de personal… Aproape deloc despre problematica sociala (acces la educatie, inegalitate de sanse, dezvoltare comunitara, dispozitive de sustinere si de protectie sociala etc.). Niciodata despre politici locale, despre coeziunea si solidaritatea sociala consecinte a unui demers strategic!
In ultima instanta, nici nu-i nevoie sa vorbim despre actiunea proiectiva a autoritatilor publice locale cat despre responsabilitatea (cum alta decat „colectiva”) a comunitatilor. Exista parteneriate sociale functionale si eficiente? Pare o problema inchipuita implicarea comunitatii in formarea, insertia sau reinsertia profesionala a propriilor membri? Cate si unde sunt cazurile cand structurile decizionale locale actioneaza pentru formarea sau consolidarea spiritului comunitatii, pentru conservarea specificului local sau national? Sa ne mai intrebam cand si cum intervin reprezentantii autoritatilor respective in structurarea curriculumului scolar si adecvarea lui la necesitatile de dezvoltare locala?
