Falsele probleme ale învăţământului (universitar) românesc

Mai bine de un deceniu, pe nimeni nu a deranjat patronajul pe care unele dintre personaje politice de prim plan l-au acordat Fundaţiei Universitare „România de Mâine”. Instituţia a eliberat diplome universitare „fără acoperire” dar „în deplină legalitate”. În acelaşi timp, a devenit un angajator respectabil şi un veritabil model de business. Dar nu asta e problema!

Absolvenţii universităţilor publice deplâng slaba pregătire a celor „din privat” sau precaritatea formării lor. Unii dintre cei de la universităţile particulare se plâng că sunt victime ale discriminării. Piaţa este însă cea care decide iar angajatorii sunt categorici: „Toţi sunt slab pregătiţi!” Dar nici asta nu e problema…

Dacă te prinde, îţi las plăcerea comparaţiilor la nivel de curriculum, al evaluării şi examinării studenţilor sau în ce priveşte managementul. Sau „sistemul”, sau funcţionarii, sau mediul academic… Şi nici asta nu e problema!

Frapează lipsa discuţiei pe chestiunile de fond. Prima ar fi amploarea studiilor în instituţiile private şi inflaţia unor astfel de furnizori de servicii. Ce anume „vând” universităţile astfel au devenit întreprinderi atât de profitabile? De ce „clienţi” cu performanţe şcolare altminteri serioase au optat din start pentru o universitate privată în condiţiile în care învăţământul public oferă toate răspunsurile necesare dezvoltării lor (sic!)? Şi cum a produs liberalizarea sistemului asemenea efecte sociale corozive?

Pentru că (de fapt) asta e buba iar doamna ministru şi rector o ştie foarte bine: de ce bugetul de stat trebuie să susţină specializări neatractive şi neprofitabile sau instituţii falimentare?! Dar e mai uşor să scoţi ochii concurenţei şi să-i iei la socoteală pe competitorii într-o luptă inegală. O cursă în care unul dintre participanţi e şi arbitru, şi organizator, şi promotor. Şi, fireşte, spectator…

Statul român? Ha… Era şi el undeva în zonă, asistând la proliferarea programelor educaţionale fistichii, a evaluărilor instituţionale sau academice aiuritoare şi la emiterea grămezilor de patalamale. Dar în loc ca atunci să se ia de guler cu furnizorii de formare (pe care tot instituţiile statului le-au validat), (prin reprezentanţii săi) se războieşte acum cu absolvenţi sau candidaţii pe care-i elimină din examene, de exemplu

Există cineva care să conteste nevoia de ordine, de reguli şi de principii asumate, respectate şi funcţionale? Dar oricât de pozitivi am fi, soluţia vine tot de la partid, la pachet cu termene şi condiţii. Şi (cum altfel?!) e tot una politică. Politicile educaţionale şi standardele de calitate pot să mai aştepte!

(Detalii aici, aici şi aici)

Competiţia corectitudinii universitare

Emil a tot scris despre unele dintre preocupările actorilor din „societatea cunoaşterii” de pe la noi şi despre piruetele economice pe care aceştia le încearcă. Ultima dată, aici… Iar despre intervenţii prioritare la nivelul învăţământului superior românesc am încercat o discuţie tot aici.

Şi am făcut-o pentru că mă aşteptam la ce urma: clasamentul integrităţii universitare şi studiul ce îl fundamentează, despre care media a început să vorbească de ieri.

La o primă vedere, nimic nou: lipsa de transparenţă, scandaluri de corupţie, discriminare, limitarea oportunităţilor de dezvoltare pentru studenţi sau pentru cadre didactice, management neparticipativ şi clientelar, mecanisme de control absente, producţie ştiinţifică slabă, lipsa de viziune, sentiment foarte redus de apartenenţă la o comunitate academică… inexistenţa unei autentice comunităţi academice, abuzuri, incapacitate instituţională etc.

Ai aflat? Ai citit? Ceva nou?

Atunci… poate ceva bun?

Criza universităţilor româneşti

În discuţia despre impactul crizei financiare asupra învăţământului românesc se vorbeşte aproape exclusiv despre salarii, despre chestiunile ce privesc personalul didactic sau despre costurile de funcţionare a sistemului. Iar în toată povestea asta există nişte actori instituţionali ce strălucesc tocmai prin absenţă. Dar paradoxală nu este doar lipsa de reacţie sau de atitudine cât faptul că respectivele organizaţii au chiar un rol cheie în peisajul economic al vremii.

Semnalam cu ceva vreme în urmă doar una dintre feţele problemei. Bugetul de stat a fost generos iar universităţile n-au ratat momentul. S-au făcut investiţii serioase în modernizarea spaţiilor de învăţământ, achiziţii de material didactic, mobilier sau instrumentar de specialitate etc., ba chiar cunosc locuri unde practic s-au reabilitat localurile aproape de la 0. Motiv suplimentar de mândrie pentru administratorii universitari, pe lângă accesarea finanţărilor externe, au început să funcţioneze mecanisme de tip antreprenorial prin care „s-au făcut dotări”.

Dar puţine dintre cheltuieli au vizat creşterea performanţei universitare… Preocupările reale pentru inserţia socio-profesională a absolvenţilor sunt sporadice şi lipsite de consistenţă. Rezultatele cercetării concretizate în producţia de conţinut ştiinţific sunt mediocre. Brevetele de invenţii sau patentele comerciale (în cazul specializărilor tehnice) puţine şi foarte puţine. Reuşitele academice, absente. Iar dacă se întâmplă cumva să existe, atunci sunt rodul eforturilor personale, nicidecum al unuia de tip instituţional, arareori strategic. Şi oricât ne-am amăgi, creşterea vizibilităţii internaţionale rămâne doar un obiectiv de realizat…

Funcţionează însă legea compensării. Chiar zilele trecute citeam despre noi dosare penale deschise pe numele unor profesori universitari. Sau despre cazuri câştigate la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de alţi profesori împotriva instituţiilor din care provin. Sau despre practicile incorecte sau lipsite de onestitate ce abundă în instituţiile noastre, indiferent că este vorba despre fraude intelectuale, despre politici manageriale, despre proceduri de achiziţii, de gestiune a resurselor financiare şi umane. Şi nu în ultimul rând, despre un iluzoriu act didactic de calitate. La care se adaugă exerciţii de imagine şi desuete campanii de relaţii publice.

Nu ascund că mi-aş fi dorit să urmăresc o dezbatere încă inexistentă în mediile româneşti apropo de subiect. Sau o discuţie despre consumul (haotic) ce depăşeşte capacitatea şi profitabilitatea unui serviciu public aşa cum este sistemul de învăţământ.

Cu una sau două excepţii, încă aştept să aud/citesc despre administratori universitari îngrijoraţi şi de altceva decât de îngheţarea posturilor sau a concursurilor pe poziţii didactice. De pildă, ar fi fost interesant să aflăm care sunt rezultatele ce justifică actualul consum (investiţiile patrimoniale)… Sau în ce fel numărul şi capacitatea profesională a absolvenţilor au un aport la menţinerea unei slabe productivităţi în domeniile de specializare. Sau, pe de altă parte, care sunt acei absolvenţi valorizaţi şi valorificaţi în România? Şi, în condiţiile date, cum justifică membrii corpului academic capitalul de încredere de care se presupune că au nevoie?

Pentru că (nu numai) la vreme de criză economică, investiţia în credibilitate e singura care contează.

Patriotism

Când opinia publică așteaptă cu nerăbdare cifre, declarații și scenarii, o discuție pe orice alt subiect în afară de politică (și de închiderea sezonului fotbalistic) poate părea un gest suicidar. Cu bună știință neglijez urnele de vot și (tocmai pentru că este cea dintâi sărbătoare națională) îmi îngădui a zgâria poleiala zilei “dragostei de țară” ce urmează celei “în care ne-am implicat civic”.

Foarte puternic ancoraţi în contextul social şi istoric al spaţiului oriental, facem parte dintr-o nație cu o apetență deosebită pentru metafore. Sau pentru enunţarea de platitudini. Printre ele, la loc de frunte, importanța educației pentru poporul român…

Nu, nu discut aici despre cei 5, 6 sau 7 % din PIB acordați ministerului de resort sau despre cele 50 de procente în plus la salariul cadrelor didactice din învățământul preuniversitar. Nici despre practicile lipsite de onestitate “din sistem”, nici despre performanțele școlare uimitoare ale elevilor români sau despre realitatea nemachiată a testărilor internaționale.

Las deoparte un exercițiu exploratoriu mai amplu și întreb direct: chiar credeți că este importantă educația (școala) pentru poporul român și relevantă în societatea autohtonă contemporană?

Nu vă grăbiți să răspundeți, vă rog! Pentru că mai am încă 2-3 întrebări mai mici…

1. Câte dintre marile evenimente în istoria neamului nostru sunt și momente cheie pentru şcoala românească? Câte dintre ele sunt legate de școală, câte au avut un impact asupra ei? Și în câte situații efectele produse aici s-au disipat în mediul social?

2. Câte dintre figurile istorice din istoria poporului român sunt fie “oameni ai școlii”, fie personaje strâns legate de realitățile educaționale, într-un anumit un moment dat?

3. Sau câți dintre miniștrii de profil au fost fie oameni cu carieră politică, fie figuri publice cu adevărat reprezentative în spaţiul social, fie posesori ai unor ținnute academice de excepție? Și mă gândesc aici la niște interlocutori serioși pentru omologii externi, personalităţi morale sau autorităţi în domeniile de competenţă…

Asta așa, apropo de 1 decembrie, de realitate și de politică. Apropo de egoismul colectiv sau de mândria națională. Sau de patriotism…

Finanţarea universităţilor autohtone, între formă şi fonduri

Citesc titlu mare sosit pe agregatorul de ştiri: „În 2008, MECT a alocat universităţilor cu 261% mai multe fonduri decât în 2004”. Apoi citesc paragrafele ce urmează, direct de la sursă.

Şi mai citesc o dată. Şi, cu mult efort, încă o dată…

De fapt cine, cui, cât şi pentru ce a alocat?

15 Septembrie, incepe scoala: joc de rol(uri)

Mâine este 15 septembrie. Acelaşi 15 septembrie! Al elevilor, al părinţilor, bunicilor sau reprezentaţilor legali. 15 septembrie al „oamenilor şcolii” sau „ai sistemului”, fie aceştia figuri reprezentative ale autorităţilor şcolare centrale sau locale.

Aproape întotdeauna, sfârşitul şi începutul de an şcolar sunt intens speculate de ceea ce denumim „opinie publică”: media, comunitatea educaţională, asociaţiile profesionale şi (în primul rând) personajele cu vizibilitate din lumea politicului. Tezele unice, testările naţionale, bacalaureatul, fenomenul violenţei şcolare şi inserţia socio-profesională sunt teme ce stârnesc reacţii viscerale ce aduc a defulare, o parte având chiar un aer vindicativ… Mai puţine sunt coerente şi articulate, foarte rare cele viabile şi fezabile, aproape inexistente cele care să producă efecte (dezirabile şi vizibile) asupra „sistemului”.

15 septembrie, da? Las de o parte retorica păguboasă şi (în contextul debutului de an şcolar) vă propun un exerciţiu mai mult de imaginaţie decât ludic: care consideraţi că este chestiunea deficitară majoră a învăţământului public obligatoriu românesc, care este acel lucru de care şcoala autohtonă are nevoie primordială? Presupunem că sunteţi într-o poziţie cheie, având capacitatea, competenţa şi responsabilitatea să adoptaţi o singură decizie strategică. Care ar fi acea măsură fundamentală şi ce anume ar viza ea?

Miturile bacalaureatului real

Aştept cu nedisimulată curiozitate precizările MECT şi setul de concluzii ce fac referire la prima ediţie a examenului de Bacalaureat din 2008. Cele ale mediei şi ale comunităţii educative sunt arhicunoscute! An de an, dezvoltă atacuri furibunde la adresa administratorilor „sistemului”, „Reformei”, „corupţiei”, „incapacităţii instituţionale” sau „bătăii de joc” la care elevii pare-se că devin victime sigure.

În acest context, există un clişeu care face carieră: competenţele. Cuvânt cheie pentru zeci şi sute de documente oficiale, al pedagogiilor contemporane şi vârf de lance în discursul politic. În situaţia dată, gloria-i este însă nemeritată, bacalaureatul având prea puţine în comun cu chestiunea în cauză… De fapt, se pare că şcoala românească are mai multe împotrivă decât în comun cu formarea/dezvoltarea de competenţe!

Poate cea mai interesantă discuţie despre bacalaureatul românesc cea vizavi de relevanţa acestuia. În raport cu sistemul de învăţământ autohton, cu cel european şi „european”, cu nevoia socială sau cu societatea în ansamblul ei. Pentru că bacalaureatul are de-a face cu viaţa reală exact atât cât are conţinutul disciplinar legătură realitatea! Pretinsul „examen de maturitate” nu este nici o evaluare a exerciţiului intelectual, a deprinderilor de vieţuire cotidiană sau a unor abilităţi profesionale chiar în stadiu primitiv. Ci doar o mai amplă evaluare a performanţelor şcolare! Ponderea absolvenţilor de studii vocaţionale, profesionale şi tehnice este infimă şi nici măcar în cazul lor nu se pune problema „evaluării competenţelor”. Iar cei mai mulţi dintre „bacalaureaţi” sunt tineri ce provin din licee teoretice… Sunteţi sigur că ştiţi cum şi ce învaţă oamenii ăştia în şcoală? Cum învaţă? Ce anume să examinezi şi ce competenţe să evaluezi? Cine să le evalueze? Cum să le evalueze? În raport cu…? Pentru…?

Mă străduiesc să înţeleg cum anume se pot forma (prin şcoală) competenţe specializate în lipsa celor cheie, într-un mediu unde proliferează paradigmele defectuoase, reprezentări eronate şi atitudini discutabile, totul pe o structură instituţională şi mai discutabilă.

Lăsaţi tinerii români, cu ţinute impecabile şi „trendy”, bărbaţi cu constituţie fizică de invidiat sau femei în toată firea, uitaţi că pretind şi au statut de adult! Oricât de mult ne-am iluziona, la finalizarea celor 12/13 ani de studii, oamenii viitorii foşti liceeni (în mare parte) nu dau doi bani pe „competenţe”. Şi cui i-ar păsa la 19 sau 20 de ani de ziua de mâine? N-am trecut toţi pe aici?

Nicăieri şi nicicând evenimentele de genul Bacalaureatului nu au fost sau nu sunt uşoare şi irelevante. Se întâmplă în toate societăţile mature, unde asemenea evenimente contează! Şi fiecare dintre istoriile personale pot proba asta… Iar dramele individuale nu sunt decât tonuri cromatice în acelaşi schiţă neterminată. În care mai avem drept elemente de prim plan calificativele şi notele şcolarilor autohtoni (luate în ansamblu, deloc inferioare celor din alte state… însă este vorba doar de note!), cunoştinţele (redundante, analizate comparativ) şi competenţele (unde testările internaţionale ar trebui să ne ruşineze, cel puţin).

Un comentariu extensiv al acestei editii de bacalaureat nu disculpă nici autorităţile de resort, nici profesorii, nici elevii, nici membrii familiilor acestora… Cred că învăţământul românesc se află într-o fundătură şi nu foarte departe de colaps! Ceea ce nu e rău deloc, ba poate că este cea mai inspirată opţiune posibilă… Dar dincolo de alarmism, intrigă sau revoltă justificată (de cele mai multe ori), renunţarea la iluzii este cea mai bună dovadă de luciditate şi primul pas către normalitate, spre realism. Necesar nu doar la începutul fiecărei veri, înainte sau după bacalaureat…

Accente

Finalurile ciclurilor de studii, cu evaluările şi examinările aferente constitue unul dintre puţinele momente când problematica educaţională ajunge în atenţia opiniei publice. Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă (prin absurd), din miezul şi-aşa încins al verilor autohtone, ar lipsi marile evenimente ce ţin de viaţa şcolară?

Au trecut tezele unice, au fost şi testările naţionale iar în curând se vor linişti apele şi-n privinţa examenului de bacalaureat. Şi este prea savuros subiectul pentru a nu îl aborda în zilele ce urmează…

Înainte de asta însă… Ce observaţi când priviţi cu atenţie înşiruirea evenimentelor de mai sus?

Mai mult decât slogane, „accesul la educaţie”, „educaţie pentru toţi” şi „democratizarea şcolii” sunt principii fundamentale de politică şi de politici care dau măsura maturităţii unei societăţi. Ele ţin însă de învăţământul public (prin excelenţă, la români) şi obligatoriu (în „lumea civilizată”). Cum rămâne însă cu priorităţile agendei administraţiei sau cu interesul general la vreme de „economie a cunoaşterii”, în era profesionalizării şi a „industriei” educaţionale?

Cât „costă” un summit?

Intervenţia de astăzi a întârziat suficient timp încât să se mai domolească verva vizavi de marele eveniment nord-atlantic de la Bucureşti. Şi (ca pretext) am adunat câteva concluzii ale analizelor şi comentariilor din ultima perioadă, aşa cum transpar ele cetăţeanului comun. Există însă un tip de cetăţean pentru care lucrurile nu mai sunt chiar atât de simple…

Lăsând la o parte deciziile de politică internă sau externă, orice alte discuţii referitoare la strategiile Alianţei sau la proiectele „marilor puteri”, renunţând la exerciţiile de chibiţ sau la remarcele sarcastice, de ce nu am discuta şi despre măsuri strategice, despre bună guvernare şi despre costuri? Despre beneficii, despre „sacrificii”, despre limite… Despre ceea ce suportă (în fapt şi în ultima instanţă) contribuabilul unui stat al cărei administraţii îşi asumă exerciţii de imagine în timp ce proiecte politice sau economice întârziate sunt deja suficienţi factori de presiune…

Doar un exemplu: şcolile din arealul urban al capitalei au fost toate închise. La fel şi grădiniţele. Şi liceele. Fireşte, şi universităţile… Vreţi să discutăm un pic despre asta? Nu, nu despre valori pedagogice sau despre principii educaţionale, nici despre perturbarea ritmului de învăţare sau despre fundamentări teoretico-metodologice… Ci despre eficienţă şi eficacitate, despre sincope structurale şi despre ansamblul de efecte pe care le produc, în termeni de „impact asupra economiei”.

Haideţi să povestim şi despre instituţiile publice sau alte agenţii din administraţia publică! Sute de mii de funcţionari bugetari au fost în vacanţă. Şi pentru că nu se putea altfel, în acelaşi mod au procedat o sumedenie de angajatori care (vrând-nevrând) s-au bucurat nespus de summit… În context, zilele nelucrătoare înseamnă lipsă de productivitate şi profitabilitate scăzută. Mai puţini bani la buget, constrângeri ulterioare, dezechilibre…

Am motive serioase să cred că nu avem nici cultura turistică, nici sistemele de marketing, nici strategiile miraculoase, aşa după cum au speculat guvernanţii. Şi nu ascund că-mi doresc să ştiu gândurile părintelui cu zile libere sau turist „de summit”, poate un feed-back pe măsură… Este „eliberarea angajaţilor” un pas pe drumul către sistemele economice mature unde, de fapt, ne şi dorim să ajungem? Cât din el este strategie, cât cacialma şi cât pură întâmplare?

Între timp va mai curge apă pe Dâmboviţa iar cetăţenii obişnuiţi se vor întoarce la orele pierdute în ambuteiaje, la eternele discuţii despre asfaltări şi borduri sau la politicozităţile fără gust şi fără miros. Ceilalţi cetăţeni vor aştepta (ne)liniştiţi, factura…

Pactul National pentru Educatie

Miercuri (27 februarie 2008), oameni politici, reprezentanti ai unor institutii de profil si câtiva dintre „partenerii sociali” s-au reunit la Cotroceni pentru consultari pe marginea Pactului National pentru Educatie, propus de catre Presedintele României.

In ceea ce ma priveste, nimic interesant, nimic entuziasmant. Mesaj diluat, discurs politic si deja traditionalele erori gramaticale… La ce ajuta angajamentele fara termene de executie, fara un plan de actiune si masuri concrete, fara putinta evaluarii? Care sunt pericolele? Care sunt grijile? Ce anume presupune „decalajul cultural”? Doar cele insirate acolo sunt „amenintarile” ce privesc societatea romaneasca?

Stiu, exista Raportul Comisiei Prezidentiale din vara trecuta. Pactul survenind ca o prelungire a respectivului document. De data asta-i insa inflatie de chestiuni generaliste, tonu-i impaciuitor spre „hei-rup-ism”, cu specific de compromis… Fara identificare de cauze si fara directie. Indraznesc sa spun ca-i doar sueta la ceas de siesta a vietuitoarelor politice din mediul autohton, suporteri si detractori ai Raportului, la vremea lui.

L-ati citit? V-a convins? Ce anume-i prisoseste, ce-i lipseste, ce mai poate fi adaugat, modificat sau ce poate fi dat deoparte? Ce parere credeti ca are prezentul despre viitor?

Reflexele centralizarii in educatie

Am efectuat zilele trecute niste vizite in cateva scoli generale (mare parte din mediul rural), intr-unul dintre judetele subcarpatice. Lesne de imaginat subiectele discutiei cu oamenii scolii. Si la fel de lesne de ghicit si cel mai important dintre acestea…

Povestea despre descentralizare si deconcentrare in educatie este departe de a fi complicata. Cel putin la nivel declarativ, lucrurile sunt simple si pastreaza principiile si uzantele arhicunoscute: transfer de competente, de responsabilitati si de resurse catre serviciile locale sau catre cele specializate. Avand ca argument capacitatea redusa de interventie a autoritatii centrale plus necesitatea de asumare a misiunii educative si a celei educationale de catre colectivitati, cu exercitiul managerial de rigoare.

In sprijinul acestui demers exista o Lege a Administratiei Publice Locale inca din 2001. Incepand cu anul 2005, au tot au aparut diverse hotarari de Guvern, legi si celebra Strategie de Descentralizare in educatie. Aproape trimise puse sub semnul intrebarii, la inceputul mandatului, chiar de catre actualul ministru de resort…

Nimic surprinzator! Reinventarea scolii romanesti si toata odiseea ce o insoteste a fost reclamata doar ca o degrevare a autoritatilor nationale… Cele publice locale nu doar ca nu aveau competentele si cultura necesare dar, puse in fata faptului implinit, au esuat lamentabil. Ocazie speculata imediat: „Vedeti ca descentralizarea-i pacatoasa? Primarii vor taia si spanzura, apropriindu-si managerii scolari, incurajand coruptia, institutionalizand lipsa de transparenta, finantarea dupa ureche etc.”…

De altfel, dezbaterea din spatiul public (atunci cand exista!) se poarta aproape exclusiv pe subiecte precum finantarea si gestiunea (administrativa, vezi bine) a unitatilor publice de invatamant. Arareori despre politicile educationale sau de personal… Aproape deloc despre problematica sociala (acces la educatie, inegalitate de sanse, dezvoltare comunitara, dispozitive de sustinere si de protectie sociala etc.). Niciodata despre politici locale, despre coeziunea si solidaritatea sociala consecinte a unui demers strategic!

In ultima instanta, nici nu-i nevoie sa vorbim despre actiunea proiectiva a autoritatilor publice locale cat despre responsabilitatea (cum alta decat „colectiva”) a comunitatilor. Exista parteneriate sociale functionale si eficiente? Pare o problema inchipuita implicarea comunitatii in formarea, insertia sau reinsertia profesionala a propriilor membri? Cate si unde sunt cazurile cand structurile decizionale locale actioneaza pentru formarea sau consolidarea spiritului comunitatii, pentru conservarea specificului local sau national? Sa ne mai intrebam cand si cum intervin reprezentantii autoritatilor respective in structurarea curriculumului scolar si adecvarea lui la necesitatile de dezvoltare locala?