Mai bine de un deceniu, pe nimeni nu a deranjat patronajul pe care unele dintre personaje politice de prim plan l-au acordat Fundaţiei Universitare „România de Mâine”. Instituţia a eliberat diplome universitare „fără acoperire” dar „în deplină legalitate”. În acelaşi timp, a devenit un angajator respectabil şi un veritabil model de business. Dar nu asta e problema!

Absolvenţii universităţilor publice deplâng slaba pregătire a celor „din privat” sau precaritatea formării lor. Unii dintre cei de la universităţile particulare se plâng că sunt victime ale discriminării. Piaţa este însă cea care decide iar angajatorii sunt categorici: „Toţi sunt slab pregătiţi!” Dar nici asta nu e problema…

Dacă te prinde, îţi las plăcerea comparaţiilor la nivel de curriculum, al evaluării şi examinării studenţilor sau în ce priveşte managementul. Sau „sistemul”, sau funcţionarii, sau mediul academic… Şi nici asta nu e problema!

Frapează lipsa discuţiei pe chestiunile de fond. Prima ar fi amploarea studiilor în instituţiile private şi inflaţia unor astfel de furnizori de servicii. Ce anume „vând” universităţile astfel au devenit întreprinderi atât de profitabile? De ce „clienţi” cu performanţe şcolare altminteri serioase au optat din start pentru o universitate privată în condiţiile în care învăţământul public oferă toate răspunsurile necesare dezvoltării lor (sic!)? Şi cum a produs liberalizarea sistemului asemenea efecte sociale corozive?

Pentru că (de fapt) asta e buba iar doamna ministru şi rector o ştie foarte bine: de ce bugetul de stat trebuie să susţină specializări neatractive şi neprofitabile sau instituţii falimentare?! Dar e mai uşor să scoţi ochii concurenţei şi să-i iei la socoteală pe competitorii într-o luptă inegală. O cursă în care unul dintre participanţi e şi arbitru, şi organizator, şi promotor. Şi, fireşte, spectator…

Statul român? Ha… Era şi el undeva în zonă, asistând la proliferarea programelor educaţionale fistichii, a evaluărilor instituţionale sau academice aiuritoare şi la emiterea grămezilor de patalamale. Dar în loc ca atunci să se ia de guler cu furnizorii de formare (pe care tot instituţiile statului le-au validat), (prin reprezentanţii săi) se războieşte acum cu absolvenţi sau candidaţii pe care-i elimină din examene, de exemplu…

Există cineva care să conteste nevoia de ordine, de reguli şi de principii asumate, respectate şi funcţionale? Dar oricât de pozitivi am fi, soluţia vine tot de la partid, la pachet cu termene şi condiţii. Şi (cum altfel?!) e tot una politică. Politicile educaţionale şi standardele de calitate pot să mai aştepte!

(Detalii aici, aici şi aici)

Miercuri (27 februarie 2008), oameni politici, reprezentanti ai unor institutii de profil si câtiva dintre „partenerii sociali” s-au reunit la Cotroceni pentru consultari pe marginea Pactului National pentru Educatie, propus de catre Presedintele României.

In ceea ce ma priveste, nimic interesant, nimic entuziasmant. Mesaj diluat, discurs politic si deja traditionalele erori gramaticale… La ce ajuta angajamentele fara termene de executie, fara un plan de actiune si masuri concrete, fara putinta evaluarii? Care sunt pericolele? Care sunt grijile? Ce anume presupune „decalajul cultural”? Doar cele insirate acolo sunt „amenintarile” ce privesc societatea romaneasca?

Stiu, exista Raportul Comisiei Prezidentiale din vara trecuta. Pactul survenind ca o prelungire a respectivului document. De data asta-i insa inflatie de chestiuni generaliste, tonu-i impaciuitor spre „hei-rup-ism”, cu specific de compromis… Fara identificare de cauze si fara directie. Indraznesc sa spun ca-i doar sueta la ceas de siesta a vietuitoarelor politice din mediul autohton, suporteri si detractori ai Raportului, la vremea lui.

L-ati citit? V-a convins? Ce anume-i prisoseste, ce-i lipseste, ce mai poate fi adaugat, modificat sau ce poate fi dat deoparte? Ce parere credeti ca are prezentul despre viitor?