You are currently browsing the j e o p a r d y blog archives for February, 2011


30% populism de supermarket

Primul ministru Emli Boc a declarat ca guvernul analizeaza o masura de a obliga magazinele sa aloce pana la 30% produse romanesti.

Lasand la o parte cresterea birocratiei in urma acestei masuri si chiar legalitatea unei astfel de masuri, industria producatoare romaneasca (ce pare sa fi propus masura) se impusca singura in picior.

Magazinele vor fi obligate sa respecte aceasta masura, astfel ca producatorii romani vor castiga poate pe termen scurt. Insa pe termen lung, vor avea de suferit. Iar consumatorii cu siguranta vor plati mai mult.

Si iata de ce: ceea ce il intereseaza pe un consumator este pretul si calitatea, indiferent de producator. Daca un produs de import este mai bun si mai ieftin, consumatorul va opta pentru acel produs. Insa pentru ca 30% din spatiu este ocupat cu produse mai scumpe, costurile cu chiria, cu incalzirea, cu paza, etc pentru acel spatiu va fi alocat pe preturile de import, ca atare, consumatorul va plati mai mult.

Sa facem urmatorul exercitiu matematic: un magazin are cheltuieli de generale (chirie, personal, electricitate, etc) de 350 de lei pe luna si pune spre vanzare 10 produse identice: 7 de import la 100 de lei si 3 romanesti la 200 de lei. Cheltuielile generale alocate sunt de 350 / 10 = 35 lei pe produs. Daca ar pune spre vanzare 10 produse la 100 de lei fiecare si alocand 35 de lei cheltuieli generale / produs, atunci pretul ar fi 135 de lei / produs.

Magazinul poate avea doua optiuni:

1. Sa vanda cele 7 produse de import si sa returneze la producator stocul de produse romanesti. Pretul de vanzare ar fi 100 de lei + 350 / 7 = 150 de lei. Asadar, un consumator va plati mai mult 15 lei / produs (adica diferenta dintre 150 de lei cu conditia de 30% si 135 de lei daca nu ar fi aceasta conditie).

2. Sa cumpere si sa revanda toate cele 10 produse. Evident, pentru a nu ramane pe stoc, le va vinde la acelasi pret ce va fi calculat asa: (100 X 7 + 200 X 3 + 350) / 10 = 165 de lei. Asadar, consumatorul va plati in acest caz cu 30 de lei mai mult (adica diferenta dintre 165 de lei si 135).

In cazul nr. 1, masura dlui. Boc nu va ajuta deloc producatorii romani pe termen lung (ci doar maxim pe termen scurt, pana isi regleaza magazinul stocurile). Nu va face decat sa mareasca birocratia si sa enerveze consumatorii (care platesc mai mult).

In cazul nr. 2, masura dlui Boc va ajuta partial producatorii romani insa obligand consumatorul roman sa plateasca diferenta (+TVA). Pratic, dl. Boc obliga consumatorul roman sa subventioneze producatorul roman. Producatorul roman este protejat pentru ca are cheltuieli mai mari. Ca atare, producatorul roman nu va putea concura pe o piata externa. Ma intreb cum poti incuraja exportul cu producatori care nu sunt competitivi nici macar pe piata locala?

Oare alte masuri nu s-ar putea gasi?

De exemplu: reducerea taxelor pe munca; in acest fel produsele romanesti ar fi mai competitive, importurile s-ar reduce iar productia romaneasca va creste, ceea ce inseamna inclusiv reducerea somajului si poate chiar cresterea veniturilor colectate de stat.

Sa intelegem legatura productivitate – PIB si impactul asupra fiecaruia dintre noi.

In principiu, ecuatia este simpla. Intr-o economie, marimea PIB-ului se calculeaza inmultind numarul de ore lucrate cu productivitatea pe ora.

Daca productivitatea ramane constanta si numarul de ore lucrate creste cu 20% (de exemplu muncind si sambata, asa cum se intampla inainte de 1989), atunci PIB-ul ar creste cu 20% peste noapte. In China lucratorii au in medie 2 zile libere pe luna (adica muncesc si doua duminici pe luna).

Insa nu este asa de simplu.

In realitate, daca am creste numarul de ore lucrate cu 20%, ar rezulta probabil o crestere a productivitatii de 10% cu restul de 10% reprezentand somaj suplimentar. Somajul suplimentar ar trebui sa duca la scaderea costurilor si, deci, a inflatiei.

Au dreptate cei care spun ca reducerea salariilor, de exemplu cu 15%, nu duce la cresterea productivitatii. Insa intr-o lume din ce in ce mai globalizata, aceasta reducere inseamna cresterea competitivitatii economice, adica vor fi atrase mai multe activitati economice, lucru ce va duce implicit la cresterea numarului de ore lucrate, ceea ce inseamna ca duce la cresterea PIB.

Orele lucrate.

Asadar, daca marim numarul de ore lucrate intr-o economie, creste PIB-ul. Desigur, in ultimii ani am mai inventat niste sarbatori legale. Asta nu a a ajutat.

Numarul de ore lucrate poate creste si prin cresterea ratei de activitate (de exemplu doar 39% dintre personale intre 55 si 64 de ani lucreza in Romania).

Realitatea demografica a Romaniei este ca populatia scade constant. Asadar, numarul de ore lucrate va scadea pe termen lung. Atragerea romanilor care au emigrat sau incurajarea imigratiei (de exemplu din tarile arabe unde peste 60% din locuitori au sub 30 de ani) poate fi o solutie.

Productivitatea

Productivitatea poate creste doar daca oamenii invata mai repede sa faca lucruri noi, de exemplu sa scrie la calculator si nu de mana, sa foloseasca un tractor si nu sapa.

Cea mai redusa productivitate este, in mod traditional, in agricultura. Romania are 30% din forta de munca ocupata in agricultura (fata de 1-2% in SUA sau in Europa de Vest).

Educatia, inclusiv cea continua, este esentiala. Daca nu invatam tot timpul lucruri noi, riscam sa avem aceeasi productivitate si azi si peste 20 de ani. Pentru ca nu invata lucruri noi, multi raman fara loc de munca sau raman cu salarii mult mai mici fata de altii. Nu este neaparat vina guvernului ca cineva sta pe acelasi loc de munca toata viata si apoi se plange ca are salariul mic si, inevitabil, pensia mica.

Ce trebuie sa intelegem.

Pana la urma, PIB-ul este un indicator destul de distant fata de viata fiecaruia dintre noi. Daca se mareste sau scade PIB-ul, nu inseamna ca viata noastra este neaparat mai buna sau mai rea. Venitul fiecaruia dintre noi este dat de numarul de ore lucrate si de productivitatea pe ora. Daca muncim mai multe ore, vom avea venituri mai mari (evident, nu trebuie sa uitam ca nu sunt decat 24 de ore intr-o zi).
Daca invatam lucuri noi, vom avea un alt tip de munca, mai productiv.

Intrebari pentru persoane publice: azi Cezar Coraci

Cezar Coraci: preşedintele UGIR 1903, fost deputat (membru in comisia pentru munca si protectie sociala si in comisia pentru buget, finante si banci).

Intr-o emisiunea la Realitatea TV de ieri dupa-amiaza, domnul Coraci – intr-o pledoarie contra modificarii codului muncii – a spus, printre altele (citat din memorie): “inteleg ca patronilor le convin contractele de munca pe perioada determinata, pentru ca sunt fiscalizate mai putin“.

Intrebare: cum sunt fiscalizate mai putin contractele pe perioada determinata? Ce se plateste la contractele pe perioada nedetermintata si ce nu se plateste la contractele pe perioada determinata?

(Doar) 2 intrebari

Dupa ce am citit, in ultimii 2-3 ani, pe diverse bloguri, cateva postari (si cele cateva sute de comentarii ce au urmat) referitoare la PNTCD, am ramas cu doua intrebari:

1. De ce a disparut PNTCD din prim planul vietii politice romanesti?

2. De ce nu reuseste sa revina in prim plan?

De data asta, nu am raspunsuri… 🙂

Politici de stanga, politici de dreapta…

In ultima postare (aici), am vorbit la sfarsit, foarte pe scurt, de cateva deosebiri intre politicile de dreapta si politicile de stanga si am promis o alta postare. Iat-o…

Foarte pe scurt, pentru ca subiectul este extrem de vast. Politicile de stanga inseamna – de pilda – ca, atunci cand vezi un om sarman pe strada, sa dai o lege a venitului mimin garantat. Apoi mai dai o lege prin care primeste servicii medicale gratuite. Apoi inca una pentru ajutorul de incalzire. Apoi inca o lege pentru alocatie pentru copii lui. Apoi – in timp lucrurile devin foarte sofisticate – pentru bilete gratuite la teatru. Apoi subventionezi cumva vacantele. Apoi ii dai inca o subventie pentru transportul pe CFR. Sau pe transportul in comun. Lista poate continua foarte mult. Sigur, am prezentat lucrurile intr-o maniera simplista si poate exagerata. Dar ideea de baza asta este: sesizezi o nevoie sau un dezechilibru si aloci bani de la buget pentru rezolvarea lui. Problema e sesizata imediat. Solutia este imediata. Rezultatele sunt vizibile imediat. La urmatoarea campanie electorala, lista de realizari este foarte lunga.

Politicile de dreapta inseamna sa creezi conditiile ca omul sa isi poata plati, din banii sai, toate acele lucruri pe care statul i le plateste in paragraful precedent. Inseamna ca omul sa isi poata cumpara singur hrana. Sa isi plateasca singur (prin asigurari de sanatate) serviciile medicale. Sa isi poata trimite copii la ce scoala doreste. Sa aiba bani pentru cultura. Sa isi poata cumpara o masina. Din nou, lucrurile sunt simplificate. Din nou, problema e sesizata imediat. Dar solutiile nu mai sunt imediate. Iar rezultatele se vad in timp, daca se vad, pentru ca rata de esec este mai mare. Uneori, rezultatele reale difera semnificativ de cele estimate. Iar la urmatoarea campanie electorala, e posibil ca ceea ce apare pe lista de realizari sa fie redus (ca numar) si controversat ca finalitate.

La acest punct, orice om normal ar opta pentru politici de stanga. Totusi, care sunt capcanele?

In primul rand, ceea ce numim “buget” are nevoie de intrari. Banii se iau, intotdeauna, de la cei care ii au sau ii produc. Impingand politicile spre stanga la extrem, platitorii vor deveni foarte putini si vor fi demotivati sa mai platesca. Vor alege fie sa treaca in categoria asistatilor, fie sa emigreze. In domeniul alimentarii bugetului, Mos Craciun nu exista.

In al doilea rand, politicile de stanga atrag politici de stanga. Pe masura ce generozitatea statului este mai mare, “solicitarile” vor creste intr-un ritm mai rapid. Se deschide larg usa populismului. Va mai amintiti “licitatia” partidelor in marirea salariilor profesorilor la sfarsit de 2008?

Majoritatea romanilor au puternice afinitati stangiste. Acest fapt a impins partidele (atunci cand resursele bugetare le-a permis) de la o disputa ideologica spre o licitare populista. Nu mai departe decat in 2008, partidul de guvernamant de la acea vreme (PNL) a impanzit tara (mai ales zonele rurale) cu afise pe care scria “Am marit pensiile”. toate cele 3 partide mari s-au deplasat spre stanga populista. Sa nu ne iluzionam: chiar si taierile PDL-ului din ultimii doi ani nu sunt absolut deloc motivate de vreo pozitie doctrinara, ci sunt generate de simplul fapt ca nu mai sunt resurse la buget.

Cum se poate iesi din acest cerc vicios?

Prima varianta este ca poporul sa fie puternic dedicat ideii de libertate (ca in Statele Unite). Politicienii populisti de stanga pur si simplu ar fi considerati neseriosi. Si inca ceva: sa vina la vot (in mod traditional, simpatizantii stangii vin regulat la vot; cei ai dreptei stau acasa, in asteptarea candidatului perfect).

A doua varianta este de a pune bariere constitutionale in calea dezmatului bugetar.

A treia varianta, una profund de dreapta, consta in educarea poporului, incepand cu copii. Trebuie revitalizate valori aproape aruncate la cosul de gunoi: munca, responsabilitatea, corectitudinea, simtul datoriei, altruismul, respectul (ca sa le enumar pe cele din postarea precedenta). Inseamna ca societatea civila si partidele autentice de dreapta sa iasa din cursa populismului electoral si sa isi promoveze convingerile dincolo de ciclurile electorale. Inseamna sa renunte la disperarea de a castiga urmatoarele alegeri. Inseamna sa inteleaga si sa afirme cu voce tare: “exista viata politica si dincolo de parlament!”

Speranta, dragii mei, ca asta sa se intample, in viitorul apropiat, este firava…

Cui ati prefera sa platiti cei 16% impozit pe venit? Statului sau direct scolii unde merg copiii dvs.?

Nu trebuie sa mai repetam ca bugetul statului este o gaura neagra si, in ciuda promisiunilor de descentralizare, prea putin s-a facut pana acum.

Statul ofera servicii cetatenilor, asta este rolul lui. Insa circuitul finantarii este opac: se strang niste venituri de la cetatenii care muncesc, merg la Bucuresti la buget iar de la buget, in functie de criterii mai mult sau mai putin transparente, multe bazate pe clientelism si culoare politica, finantarea merge catre scoli, spitale, gradinite, azile de batrani, biserici, etc.

Calitatea serviciilor oferite de stat este indoielnica. Modul de cheltuire al banului public este si mai indoielnic. Sistemul in sine se doreste echitabil insa a ajuns sa fie la fel de prost peste tot.

Solutia democratica este descentralizarea finantarii. De ce nu ar functiona scolile, spitalele, biserica, etc ca institutii non-profit individuale? Sa fie responsabile cu finantarea.

De exemplu, daca o scoala poate atrage mai multe fonduri, poate plati profesori mai buni, poate oferi material didactic mai bun, poate investi intr-un teren de sport sau intr-o sala de sport echipata mai bine. Scolile bune vor atrage elevi buni, va fi o concurenta intre scoli in a atrage finantare prin oferirea unor servicii mai bune.

Cum se pot finanta scolile: de ex. parintii sa aiba dreptul sa directioneze o parte a impozitului pe venit de 16% catre scoala unde le studiaza copiii.

Ideea poate fi extinsa si la nivelul firmelor cu impozitul pe profit de 16%. Firmele sa aiba posibilitatea sa directioneze acesti bani (in intregime sau partial) de exemplu catre noi gradinite ce vor fi folosite de catre angajati. Sau catre o institutile medicala. Va fi in interesul angajatilor le sa ceara angajatorilor sa declare profit si sa spuna cum vor folosi acesti bani.

Desigur, pot aparea anumite probleme cu aceasta optiune. Insa avantajele ar fi enorme: ar fi mult mai democratic (decide direct cetateanul, nu un functionar suspectat de coruptie), ar fi concurenta intre institutii (de exemplu intre scoli) iar resursele vor fi mai corect alocate. Cred ca un alt avantaj ar fi si reducerea evaziunii fiscale (de ex. angajatii ar cere angajatorului mai multa transparenta).

O perla pe zi

“Sa evitam fraudarea votului din diaspora”.
“Che Guevara”.
“TVR e controlat politic mai rau decat in 1990”.
“Vom elimina factorul politic din justitie si vom ancheta dosarul Flota”.
“Marim pensii si salarii”.
“Jos justitia, sus Niculescu!”.

Ma opresc aici.

Sunt convins ca PDL se va pregati pentru alegerile din 2012 cu diverse taieri de panglica in toate judetele, doar se ocupa de buget. Nu stim cum va arata noua constitutie si noua lege electorala. Alianta USL are logica ei, daca o sa fie alegeri intr-un singur tur de scrutin, ar exista riscul ca toate cele 300 de locuri din Parlament sa fie ocupate de PDL. Alianta USL este, in opinia mea, binevenita. Insa liderii ei trebuie sa-si revina, poate ca ar trebui sa intre in sedinta, sa se abtina de la declaratii timp de o saptamana si sa vina cu un program din care sa reiasa clar dorinta de buna guvernare. Altfel, riscam sa avem doar PDL dupa alegerile din 2012. Este un sfat prietenesc.

M-am oprit doar la perlele de mai sus. Spre beneficiul USL, ar trebui sa se opreasca si liderii acestei noi aliante.

Poorly made in CHINa

Am terminat de citit “Poorly made in CHINa”, o carte scrisa de Paul Midler. Autorul vorbeste limba chineza si a petrecut peste zece ani in Canton (sudul Chinei) ajutand indeosebi importatori americani in relatiile cu fabrici din China.

Descrie in detaliu cum reusesc chinezii sa produca ieftin si nu este vorba doar de faptul ca muncitorii au salarii mici si ca nu au liber decat o duminica la doua saptamani, dar indeosebi cum reusesc sa tina costurile mici in detrimentul calitatii, de exemplu prin folosirea unor ingrediente ieftine si uneori periculoase pentru sanatatea consumatorilor; descrie in detaliu tacticile folosite de fabricile chinezesti in obtinerea unui profit ridicat, vorbeste de lipsa de etica (inclusiv de furt intelectual). Vorbeste si despre avantajele competitive ale Chinei: si nu neaparat de piata chinezeasca (unde este oricum greu sa intri datorita barierelor guvernamentale) cat despre concurenta intre producatori din China si, de exemplu, Vietnam: diferenta ar fi de infrastructura (superioara in China) si de siguranta (autorul spunea ca se simte mai in siguranta in China decat intr-un oras ca Philadelphia).

Este o lectura interesanta. Daca aveti de-a face cu China sau daca lucrati in comert sau detineti o fabrica sau folositi produse “Made in China”, o recomand.

Dez-ideologizarea partidelor

In anii ’90, partidele s-au construit in jurul ideologiilor si a unor lideri dedicati principiilor si ideologiilor (de o parte Ion Iliescu, de cealalta parte Corneliu Coposu). Delimitarea ideologica era clara, cele 2 blocuri politice fiind clar definite (aceasta delimitare trebuie inteleasa nu in mod absolut, ci functional): de o parte FSN/FDSN/PDSR (si aliatii lui), de cealalta parte PNTCD si Alianta Civica (si aliatii lor). Actiunea blocurilor politice era determinata de ideologie, iar pozitionarile erau strategice.

Sfarsitul anilor ’90 a adus o foarte lenta trecere a ideologiei in planul secund. Dupa 2000 (la inceput de 2001 mai exact), rolul ideologiei a scazut dramatic. Scena politica era brusc dominata de un PSD care se visa pentru 20 de ani la guvernare. Pe partea dreapta a scenei, erau PNL si PD, care lupta doar pentru supravietuire.

Consecintele au fost dramatice si surprinzatoare. Partidele au incetat sa se mai raporteze la ideologie, directie favorizata si de indepartarea electoratului de politica. Dar, estompandu-se rolul ideologiei, a trebuit altceva pus in loc pentru a mentine partidele functionale. Acel “ceva” au fost resursele. Cele ale bugetului in principal.

Accesul la resurse a devenit fundamental pentru pastrarea in viata a unui partid. Participarea la “impartirea tortului” a devenit o chestiune de viata si de moarte. Ori, pentru a participa la impartire, trebuia sa obtii cat mai multe voturi. A crescut imediat importanta masinariei electorale. Eficienta in atragerea voturilor determina partea din “prada” repartizata. Asa a aparut deja legendarul fenomen al baronilor locali.

PSD s-a adaptat cel mai repede la noua realitate. Apoi, un partid marginal (PD), dar cu un lider cu un instinct politic fantastic, l-a copiat. Atat de bine si de performant, incat un lider al PSD a constatat la sfarsitul anilor 2000: “Asta e. Se pare ca au reusit sa fure mai mult decat noi”. Cercul s-a inchis.

Dar mostenirea otravita a ramas. Iar consecintele sunt surprinzatoare si persistente:

1. Cum am spus, liantul care tine unit un partid nu mai este ideologia, ci capacitatea de a aduce “prada”. In timp, liderii locali ai partidului ajung sa fie judecati dupa capacitatea de a aduce voturi. Liderii nationali sunt judecati dupa abilitatea de a aduce partidul la resurse. Liderii nationali devin prizonierii masinariei de partid. Nota bene: prizonierii, nu exponentii masinariei de partid. Pentru a satisface “haita”, partidul la guvernare (locala sau nationala) nu are decat optiunea de a distribui “feude” masinariei de partid. Politizarea devine totala. Cei mai destepti doresc sa ajunga sefi in “deconcentrate”. Cei mai tonti, macar soferi sau paznici. Trebuie gasit un loc pentru fiecare.

2. Disparand ideologia, dispare cel mai puternic obstacol impotriva migratiei politice. Mai mult, migratia politica devine din imorala, obligatorie si nobila. Cati primari nu ati vazut migrand de la partidul in numele caruia au fost ales la partidul de guvernamant, cu justificarea “ca sa pot face ceva pentru cetatenii care m-au ales”?

3. La nivel macro, partidele nu mai sunt conduse ideologic, strategic. Ele sunt conduse exclusiv tactic si aritmetic. “Eu am 30%, tu ai 25%, impreuna avem majoritatea”. Orice alianta devine politic posibila, atata timp cat este aritmetic posibila.

Aici am un lucru important de punctat. Ni se prezinta exemplu Germaniei, unde marile partide de stanga si de dreapta au ales sa guverneze impreuna. Si suntem intrebati de ce la noi nu se poate. Se poate si trebuie sa se poata intr-un singur caz, cand trei conditii sunt indeplinite simultan: (1) dupa alegeri (nici o data inainte); (2) cand nici o alianta bazata pe afinitati ideologice nu poate duce la formarea unei majoritati parlamentare; (3) cand eventuale alegeri anticipate nu aduc o modificare semnificativa a ponderii politice. Doar atunci clasa politica trebuie sa dovedeasca responsabilitate si sa gaseasca o solutie negociata a unei crize politice ce se poate permanentiza.

4. Oferta politica nu mai are componenta ideologica. Locul ei este luat batalia lui “cine poate da mai mult electoratului”. Cuvantul cheie este a da: punga cu faine, zahar si ulei; pensii si salarii; ajutoare pentru incalzire sau copii. Orice. Orice care poate amagi electoratul ca partidul X “se gandeste la oameni”. “V-am dat…”.

Exista iesire din acest infernal cerc vicios? Teoretic, da. Practic, e mai greu de spus…

De sus in jos, e nevoie de o forta politica care sa revalorizeze unele valori pierdute (ordinea este aleatoare): munca, responsabilitatea, corectitudinea, simtul datoriei, altruismul, respectul. Lista este lunga, foarte lunga.

De jos in sus, e nevoie de masa critica care sa nasca forta politica din paragraful precedent.

Clasa politica nu poate fi decat expresia electoratului (la limita a poporului) care o genereaza. Daca ne displace clasa politica, trebuie sa ne intrebam cum suntem noi de fapt. Nu ca persoane, pentru ca fiecare in parte putem fi extraordinari. Ci ca si comunitate (locala sau nationala). Desi sunt si exceptii notabile, cel mai adesea politicienii sunt oglinda societatii din care provin.

Si mai este un impediment major in a sparge cercul vicios. Politicile de stanga au rezultate previzibile pe termen scurt si vizibile imediat. Politicile de dreapta au nevoie de timp pentru a da rezultate, iar -uneori – consecintele lor sunt imprevizibile. Simplificand la maxim, este diferenta intre a da unui om sarman un peste sau o undita. Dar despre asta in alta postare…


Taguri