Pana aici, toate bune si frumoase insa voi n-aveti impresia ca anumite lucruri raman nespuse? Eu unul tot mai am niste nelamuriri…
Tot cred ca e vorba mai ales de o criza de incredere si mai putin de una de lichiditate. E adevarat, ca urmare a comportamentului unor banci de talie medie (cateodata chiar de talie mare) – ce accesau mai greu sursele traditionale de lichiditate – bancile ajunsesera, sa dea dobanzi de EURIBOR + 7% si ROBOR + 12% pentru depozitele atrase, aruncand in aer costurile finantarii. Intre timp, situatia s-a mai calmat iar – IMHO – resurse exista la nivelul principalelor banci din Romania. Problemele legate de finantare sunt, cred eu, mai degraba de alta natura si tin de alfabetul activitatii de creditare. Sa ma explic:
La nivel bazic, creditarea reprezinta acordarea de bani astazi (contra cost), in “speranta” rambursarii acestora din veniturile viitoare ale imprumutatului. Simplificand problematica, aceasta “speranta” e cuantificata in baza unor modele ce tin cont de situatia financiara actuala (de altfel, doar o imagine a performantei trecute), de pozitia si perspectivele companiei in cadrul industriei, de evolutia sectorului de activitate, de capacitatile manageriale etc. Si apropo de situatia financiara, mi-e teama de cum vor arata bilanturile si conturile de profit si pierdere la 31.12.2008 si mi-e groaza de cele ce vor aparea la 30.06.2009…
Pe langa aceasta cuantificare a riscului, esentialmente imprecisa prin natura sa, intervine, ca element de siguranta, pachetul de garantii constituit in favoarea bancii (ipoteci, gajuri pe bunuri, cesiuni de creante/incasari viitoare etc), acesta ramanand insa intotdeauna un “second way out” sau “third way out” in rambursarea creditului.
“Primary way out” raman intotdeauna fluxurile viitoare de venituri ale companiei sau ale persoanei finantate. Acestea fiind spuse, in contextul actual, atat companiile cat si bancile au probleme exact cu vizibilitatea in mediul de afaceri si cu determinarea valorii activelor. Cum poti sa faci o previziune multi-anuala, in contextul in care vizibilitatea ta asupra comenzilor este de o luna doua? Cum poti sa estimezi evolutia unei piete / sector atunci cand ai de-a face cu scaderi de cateva ori mai mari decat in cele mai pesimiste scenarii facute acum 6 luni in urma? Cum poti evalua pretul unor active atunci cand nu ai cumparatori, cand preturile (teoretice) cad cu 15%-30% in 4-5 luni, iar toata lumea sta in expectativa, mizand pe deflatie?
In acest context, stiind ca bancile sunt blamate ca fiind unul din factorii ce-au contribuit de maniera determinanta la declansarea crizei, acordand credite cu usurinta si ne-cuantificand corect riscurile, cum le poti cere sa “dea drumul la robinetul creditelor” cand vizibilitatea asupra evolutiei mediului economic si asupra valorii activelor este aproape zero? Acum sa nu ma intelegeti gresit, bancile vor relua finantarea, dar sa speram ca vom avea din nou credite cu buletinul si marje mici, cred eu, ar fi dovada de ipocrizie…
Cat despre iesirea banilor din tara, ok sa spunem ca bancile nu vor trimite lichiditatile eliberate din RMO catre sediile centrale din strainatate, dar ce-ar impiedica companiile multinationale din Romania sa faca exact acest lucru, in conditiile in care datoria privata este partea cea mai mare din datoria externa a tarii? Ce le-ar impiedica pe aceste companii – in contextul relansarii creditarii – sa ia un credit bancar pentru a rambursa creditele intragrup (sub orice forma, inclusiv platind facturile restante sau chiar in avans catre firma mama), scotand astfel banii din tara? Ce facem, semnam un “memorandum of understanding” cu toate multinationalele din Romania sau introducem preventiv si temporar masuri de limitare pentru iesirea capitalului strain din tara (oops suntem membri UE) ?!?!
Cat despre relansarea consumului, eu spun c-ar trebui sa privim putin si la ce n-au reusit sa faca americanii in ciuda sutelor de miliarde de dolari aruncati in facilitati fiscale, ajutorarea pietelor imobiliare si vouchere de consum. Dupa cat se pare, dusul rece al recesiunii a dus la schimbarea obiceiurilor de consum, americanul de rand – avand deasupra capului sabia somajului, a ingreunarii accesului la credite si a scaderii valorii activelor imobiliare – devenind mult mai cumpatat la capitolul cumparaturi. Oare romanii nostri nu vor fi simtind si ei, macar un pic, la fel? Nu vor avea, macar in parte, o ezitare in a mai lua un credit in plus, stiind ca maine s-ar putea sa fie dati afara de la servici?
Si-ar mai fi ceva, despre care putina lume vorbeste inca, dar care tine de luminita de la capatul tunelului. Ei bine, acea luminita s-ar putea sa fie un potential tren care vine drept catre cei ce privesc la creditare ca la o solutie universala pentru criza actuala. Intr-adevar, in momentul de fata FED, BCE, BoE si BoJ au redus la minime istorice dobanzile de referinta, ba chiar au trecut si la masuri cantitative specifice pentru a inunda piata cu lichiditati, dand drumul la tiparnite in speranta relansarii creditarii. Toate aceste masuri au dus la coborarea LIBOR si EURIBOR la valori infime, ieftinind (cel putin in teorie, acolo unde bancile nu au majorat marjele de dobanda, ca o reflectare a cresterii riscului) costul creditarii. Ce se va intampla insa cand trilioanele de dolari si EUR aruncati in piata vor depasi volumul pierderilor din credite (credit destruction), cand (daca) economia va restarta iar spectrul tsunamiului hiperinflationist va aparea la orizont? Pe cat pariem ca ratele de referinta vor creste aproape la fel de repede pe cat au scazut, iar cei care s-au indatorat pe termen lung vor fi prinsi – din nou – intre ciocan si nicovala?
Sa nu ma intelegeti gresit, e foarte probabil sa avem nevoie de creditul extern, in scenariul in care BNR trebuie sa protejeze un curs de schimb si in care acest lucru ar mai linisti investitorii straini. Sunt deasemenea de acord (ba chiar insist) ca, daca tot suntem fortati sa-i luam, banii astia ar trebui investiti in infrastructura, in proiecte nationale, in cresterea productivitatii, in solutii energetice alternative, in lucruri facute cu cap, de care este mare nevoie si care sa aduca valoare adaugata in economie.
Trebuie intr-adevar sustinut si consumul, insa mai degraba trebuie incurajate cumpatarea si investitiile in produse cu valoare adaugata decat risipa si supraindatorarea de dragul consumismului. A venit momentul ca sa coboram din norii imbogatirii rapide, de pe bula imobiliara si sa realizam ca Romania este debea la inceputul perioadei de strans cureaua. Eu unul cred ca nu prea exista solutii miracol la o astfel de criza si ca, in ciuda tuturor planurilor maiastre ale liderilor mondiali, “it has to get worse, before it gets better”. Decat sa aruncam cu trilioane pe geam, decat sa incercam s-ascundem pierderile si-apoi sa platim pentru ele tot din banii contribuabilului, mai bine acceptam falimentele ce nu pot fi evitate, salvam ce merita salvat si ne adaptam stilul de viata la noile si mult mai restransele posibilitati.
Caci din criza vom iesi bineinteles, insa, pana una alta, s-ar putea sa fie ca-n zicala populara cu raceala (facand abstractie de durata), care, tratata, trece intr-o saptamana, netratata, in 7 zile. Doar daca, intre timp, nu da in complicatii…
