You are currently browsing the j e o p a r d y blog archives for November, 2008
Cine si in ce moment a declarat (citat usor modificat, altfel nu ar mai fi ghicitoare 
):
“As dori ca aceasta banca să înceapă să lucreze ca o adevărată bancă, să facă programe pentru finanţarea construcţiei şi cumpărarea de locuinţe pentru categorii de persoane cu venituri reduse, să acorde microcredite firmelor mici si mijlocii. Să nu adopte o formulă elitistă, ci una populară pentru toţi cetatenii”.
Fannie Mae, Freddie Mac?
Pe aceeasi tema:
Prima Ghicitoare cu ninja
Ziarul Financiar se mentine – in opinia mea – drept cel mai important ziar economic in Romania.
De urmarit dezbaterea dintre ING (prin presedintele Misu Negritoiu) si BNR (prin Adrian Vasilescu) pe tema leului. Asadar, in coltul rosu: pozitia ING este aparat si de Dan Pascariu de la Unicredit (vezi opinia domniei sale aici), iar in coltul albastru: opinia BNR.
In ceea ce ma priveste, cred ca leul este in continuare supra-evaluat. Astfel, dobanda BNR a crescut de la 7.50% in ianuarie 2008 pana la 10.25% in octombrie 2008, in timp ce dobanda Bancii Centrale Europene (BCE) a scazut semnificativ de la inceputul anului.
In acelasi timp, leul s-a depreciat totusi de la 3.59 RON / Euro la inceputul anului la 3.78 ieri. Daca rata BNR la RON ar fi urmat tendinta ratei BCE, probabil ca leul ar fi fost mai mic decat acum.
Sunt salariile mari sau mici in invatamant? Ar trebui marite cu 50%? Ar trebui amanata majorarea votata de parlament?
Seria de intrebari poate continua. S-au scris sute sau mii de articole pe aceasta tema, cu argumente pro si contra.
Din pacate, raspunsul la aceste intrebari este ca intrebarea este gresita. Iar raspunsul la o intrebare gresita este lipsit de relevanta.
Problema salarizarii din invatamant nu se poate rezolva punctual. Ea poate fi rezolvata doar prin incadrarea intr-un sistem. Sistemul se numeste “salarizarea personalului bugetar”.
Din 1990, fara exceptie, birocratia a crescut de la un guvern la altul. Salarizarea s-a facut prin legi distincte, modificate prin alte legi si prin ordonante. In plus, a fost dezvoltat un sistem pervers de sporuri, astfel incat salariul de baza nu mai reprezinta decat o parte din venitul lunar.
Inainte de a decide nivelul de salarizare, Romania (prin institutiile sale alese) trebuie sa se decida, nu doar la nivel declarativ, asupra prioritatilor nationale. Este mai important sau mai putin important un medic decat un profesor? Dar un politist fata de un profesor? Dar un functionar public din primarie fata de un medic?
Primul pas consta in cuantificarea importantei pe care Romania o acorda fiecarei categorii de bugetari, inclusiv in cadrul aceleasi categorii. In mod similar (ca procedura) cu punctul de pensii, trebuie stabilit punctul de bugetar.
Pasul doi consta in eliminarea tuturor sporurilor. Fara nici o exceptie.
Pasul trei consta in stabilirea valorii punctului de bugetar.
Restul e aritmetica si, pentru usurarea muncii, stapanirea utilizarii unei foi excel.
Pasul cel mai dificil este primul, pentru ca stabilirea prioritatilor trebuie asumata. Daca educatia e prioritate nationala, trebuie reflectat in nivelul de salarizare a domeniului. Daca siguranta publica e prioritate nationala, atunci trebuie reflectat in salarizarea politistilor. E un pas pe care, dupa parerea mea, actuala clasa politica nu il va face. Pentru ca, daca l-ar face, ar iesi la lumina toata demagogia si diferenta dintre vorbe si fapte.
Pasul doi e simple de definit, iarasi greu de asumat politic. Sporurile au devenit o institutie in sine, de recompensare a clientelei politice si a celor fideli.
Dupa stabilirea acestui sistem de salarizare a personalului bugetar, urmeaza etapa urmatoare: reducerea costurilor de functionare a statului. Dar despre asta, cu o alta ocazie…
Si ar mai fi o lamurire: legatura cu titlul postarii. Salariile bugetarilor nu sunt platite de stat. Nu sunt platite nici de Banca Nationala, poate doar in rarele momente cand pune in functiune tiparnita de bani. Salariile (si celelalte cheltuieli bugetare) sunt platite din banii mei. Si ai tai. Si ai altor platitori de taxe si impozite. Mie nu imi e indiferent cum se cheltuiesc acesti bani si nici nu sunt dispus sa dau clasei politice un carnet de cecuri in alb. Dar tu?
Luni am scris despre Oltchim si despre cat de incompetent este managementul AVAS-ului la acea firma. Am criticat si alte firme unde statul este actionar, de ex. CEC.
Cativa cititori m-au criticat aratand catre profitul CEC.
Argumentul multor cititori a fost ca daca o firma are profit, atunci inseamna ca managementul este performant.
Raspunsul meu este ca, intr-adevar, este bine ca o firma este pe profit, dar care este rata profitabilitatii?
Sa presupunem ca statul ar putea vinde o firma, sa-i zicem CEC, cu 580 milioane de euro. Si nu o face, in speranta ca o poate vinde mai tarziu pe bani mai frumosi. Sau ca o poate mentine ca firma de stat.
In acelasi timp, statul se imprumuta cu 10%. Adica, statul nu vinde CEC-ul cu 580 de milioane de euro, dar se imprumuta cu 10%. Asta inseamna ca CEC-ul ar trebui sa obtina pentru actionar – adica pentru stat – un profit anual de minim 58 de milioane de euro. Deocamdata, CEC se afla la mai putin de 30% din aceasta tinta de profitabilitate. Iar asta inseamna in cele din urma un cost pentru bugetul de stat, cost ce va fi acoperit din taxe mai mari sau din cheltuieli bugetare – de ex. pentru salariile medicilor – mai mici.
Si atunci ma intreb: ce rost are ca statul sa detina aceste active din care nu poate scoate decat 30% profit din cat ar trebui? Ce rost are ca statul sa mentina firme precum Oltchim? Este rolul statului sa concureze, neloial, cu alte firme din industrie? Este corect ca statul sa ajute anumite firme – cele de stat – in timp ce firme private au dificultati de finantare? Nu se incalca principiul concurentei? Si, si mai important: iese contribuabilul in castig? Raspunsul la aceste intrebari este: nu, nu si nu,
Contribuabilul – in anul 2008 in Romania – plateste impozite pentru a acoperi incompetenta unor manageri numiti in general pe criterii politice. Si, din pacate, niciun partid politic nu vorbeste in mod direct de aceste pierderi pentru fiecare platitor de taxe sau pentru fiecare bugetar (al carui salariu este mai mic din aceasta cauza). Si niciun partid politic nu vorbeste despre numirea politca a dlui. Vacaroiu la Curtea de Conturi, adica fix la acea institutie care se ocupa cu controlarea cheltuielilor bugetare.
Era o dimineata de sambata ca oricare alta, fara grija de a pleca la cursuri. Pana cand usa dormitorului s-a deschis si mama mi-a spus cu o voce stinsa: “A plecat…”
Au urmat minute intregi de bocit cu nasul in perna. Apoi, o stare de gol de in stomac si de cumplita instrainare. Inlocuita, dupa cateva ore, de furie. M-am urcat in masina, am plecat la bunici si, pret de cateva ore, am crapat lemne.
A doua zi am revenit in Bucuresti. In miez de noapte am mers la Rosseti. Era o mare de oameni si ne-a fost imposibil sa ne apropiem pentru a-i spune “La revedere!”. Am revenit noaptea urmatoare si am reusit sa ne luam ramas bun.
Si a mai trecut o zi. In dimineata ce a urmat, Piata Palatului a fost plina cum nu am vazut-o nici o data. Si, totusi, era liniste, o liniste de oameni impacati. O stare de spirit cum nu am mai intalnit decat la Revolutie. Un al doilea moment zero daca vreti.
…
In acele 4 zile magice, destinul Romaniei a luat-o, din nou, pe o cale favorabila. A fost impulsul care ne-a dus spre o alta directie, care sa ne permita sa evitam un faliment similar cu al Bulgariei. Pentru noi toti, a fost un ultim cadou.
Pentru un grup restrans, a fost mai mult decat atat. A fost, este si va ramane o mostenire pretioasa. Un model. Un ideal. O voce interioara care sopteste, in clipele de cumpana, “nu esti singur”…
Ne e tare dor de tine…
_________________________
UPDATE: Mai multe marturii despre acele zile…
De vreo doua luni se vorbeste la TV doar despre criza financiara internationala si cum, din cauza ei, o sa avem probleme si in Romania. Este adevarat, nimeni nu este imun la criza financiara internationala: si angajatii, si familiile lor, si companiile, si institutiile si guvernele.
Unele firme cotate la bursa pot profita de pretul scazut al actiunilor asa cum am aratat intr-o postare recenta privind contabilitatea creativa si riscurile pentru auditori.
Criza actuala este si o scuza perfecta pentru managementul incompetent: daca nu merge firma se da vina pe criza. Daca ajunge in pierdere, tot criza e de vina. Cam asta face si AVAS cu Oltchim cand anunta ca doreste sa o ajute financiar printr-un plan de salvare. Actionarul majoritar al Oltchim este statul, prin intermediul AVAS.
In timp ce firmele din industria auto, inclusiv Dacia, isi ajusteaza productia si orele lucrate de angajati la cerere, Oltchim asteapta finantare de la bugetul de stat, adica de la noi toti. Dl. Atanasiu, presedintele AVAS se plange ca Oltchim plateste pentru materii prime un pret de doua ori mai mare decat pe piata. Dar cine a impiedicat Oltchim sa-si diversifice aprovizionarea din mai multe surse? Sau am uitat incidentele de acum 18 luni cand Arpechim era sa fie inchis pe motive ecologice?
Incompetenta se gaseste si in sistemul privat, desigur, si s-a vazut destul de clar cum firme mari din SUA, de exemplu, au ajuns in faliment. Insa in aceasta perioada cetoasa, cand guvernele sunt vazute mai bine decat firmele private, este mai usor pentru guvern sa vanda gogosi pe banii contribuabililor iar Oltchim este un exemplu in acest sens.
Oltchim, impreuna cu CEC si cu alte firme controlate de stat ar fi trebuit de mult privatizate. In conditiile actuale, privatizarea este indepartata. Si, intre timp, romanii vor contribui la finantarea acestor structuri. In loc sa ajute firmele care isi amana planurile de investitii datorita dobanzilor de 20% in lei, guvernul tot pompeaza bani in aceleasi gauri negre.
Pe aceeasi tema, articole scrise acum 18 luni:
Acum o saptamana, dupa ce presedintele Basescu a promulgat legea cresterii salariilor din invatamant cu 50%, am scris un articol in care spuneam ca atata timp cat societatea romaneasca este de acord cu acordarea a 7% din PIB invatamantului, guvernul trebuie sa gaseasca aceste fonduri si sa le cheltuiasca in mod responsabil.
Pactul pentru educatie (recomand lectura, sunt doar 40 de pagini) semnat de catre partidele politice si de catre sindicatele din invatamant este o strategie pe termen lung a carei obiectie, daca vor fi indeplinite la timp, justifica acordarea a 7% din PIB.
Invatamantul (resursele umane) si infrastructura (inclusiv pentru protectia mediului) sunt pilonii viitorului oricarei tari. Rezultatele investitiilor in invatamant si in infrastructura nu se vad acum, ci in 10 ani. Din cauza asta, in ultimii ani, investitiile in invatamant si infrastructura au fost amanate.
Problema principala a Pactului pentru Educatie insa este alta: nu este clar mecanismul de monitorizare a atingerii obiectivelor strategiei si care sunt masurile in cazul in care obiectivele nu sunt atinse. Obiectivul principal al strategiei, de exemplu, este ca pana in 2015 vom fi printre primele 10 natiuni din lume la testele internationale tip PISA. Cine va raspunde daca pana in 2015 nu vom fi in top 10 natiuni? Cine va rambursa contribuabililor efortul financiar de finantare al invatamantului?
Strategia pentru educatie spune ca monitorizarea fata de obiective va fi facuta de o comisie, dar nu este clar cine va numi membrii acestei comisii si cui va fi subordonata aceasta comisie: presedintiei, parlamentului, guvernului?
In acelasi timp, marirea salariilor cu 50% este uriasa. Deja salariile din domeniul public sunt mai mari decat in domeniul privat. In plus, criza financiara care a cuprins intreaga lume nu va ocoli Romania. Guvernul viitor, indiferent care va fi acela, va avea un an 2009 extrem de greu. Actualul guvern a facut greseala de a nu restructura institutiile publice in ultimii 4 ani cand piata muncii a fost in avantajul angajatilor. De asemenea, controlul actualului guvern asupra altor cheltuieli publice a lasat de dorit.
Chiar daca viitorul guvern va avea un control mai bun asupra altor cheltuieli publice, este greu de crezut ca va putea reduce numarul de angajati in conditiile in care somajul creste din domeniul privat. Astfel, propunerea de inghetare a salariilor propusa de actualul guvern este bine-venita.
Insa cum se poate impaca nevoia de inghetare a salariilor cu obiectivele din Pactul pentru Educatie?
Solutia propusa de mine este simpla: salariile nu trebuiesc marite cu 50% imediat, ci aceasta crestere ar trebui sa functioneze ca un bonus: in cazul in care obiectivele din strategie vor fi atinse, atunci banii vor fi platiti la sfarsitul perioadei pentru fiecare obiectiv. Astfel, desi cheltuiala cu salariile va fi in bugetul de stat, banii nu vor fi acordati decat la sfarsitul fiecarui an – sau la sfarsitul perioadei din strategie – si intr-un procent maxim de 50%. In acest fel, societatea (reprezentata Comisia de Monitorizare) va avea siguranta ca nu va face un efort financiar uriasa fara sa vada rezultatele.
Practic, guvernul va crea un fond ce va fi distribuit profesorilor doar daca obiectivele vor fi atinse. De exemplu, cum obiectivul nr. 1 al strategiei este ca in 2015 sa fim in top 10 natiuni, din cresterea de 50% a salariilor se poate aloca 10% acestui fond pentru acest obiectiv. Daca obiectivul va fi atins, atunci suma va fi platita.
Exemplu practic:
1. Salariu profesor 2008: 1.000 RON
2. Crestere acordata 10% pentru 2009, crestere normala, in afara Strategiei: 100 RON.
3. Fond de atingere a obiectivelor: 50% / an :500 RON. Aceasta suma va fi indexata in fiecare an si va fi acordata doar daca obiectivele vor fi atinse, de exemplu in 2015.
4. Sa presupunem ca salariile vor creste in mod normal cu 10% pe an: salariul in 2015 va fi de: 1.100 (in 2009) X 10% pe an timp de 6 ani = 1.950 RON
5. Sa presupunem ca obiectivele vor fi atinse in 2015, atunci fiecare profesor va primi in anul 2015 o suma echivalenta a 500 RON pe an + impactul celor 10% de crestere normala = 4.750 RON.
6. Din 2016, salariul va fi de 1.950 X 10% marire normala = 2.145 + 975 RON (cei 500 RON indexati pana in 2016), deci din 2016, salariul va fi de 3.120 RON pe luna.
In acest fel, se vor putea lega obiectivele strategice de efortul financiar al societatii. O investitie in viitor trebuie platita si in viitor, nu doar in prezeent fara garantia atingerii obiectivelor.
