Aştept cu nedisimulată curiozitate precizările MECT şi setul de concluzii ce fac referire la prima ediţie a examenului de Bacalaureat din 2008. Cele ale mediei şi ale comunităţii educative sunt arhicunoscute! An de an, dezvoltă atacuri furibunde la adresa administratorilor „sistemului”, „Reformei”, „corupţiei”, „incapacităţii instituţionale” sau „bătăii de joc” la care elevii pare-se că devin victime sigure.

În acest context, există un clişeu care face carieră: competenţele. Cuvânt cheie pentru zeci şi sute de documente oficiale, al pedagogiilor contemporane şi vârf de lance în discursul politic. În situaţia dată, gloria-i este însă nemeritată, bacalaureatul având prea puţine în comun cu chestiunea în cauză… De fapt, se pare că şcoala românească are mai multe împotrivă decât în comun cu formarea/dezvoltarea de competenţe!

Poate cea mai interesantă discuţie despre bacalaureatul românesc cea vizavi de relevanţa acestuia. În raport cu sistemul de învăţământ autohton, cu cel european şi „european”, cu nevoia socială sau cu societatea în ansamblul ei. Pentru că bacalaureatul are de-a face cu viaţa reală exact atât cât are conţinutul disciplinar legătură realitatea! Pretinsul „examen de maturitate” nu este nici o evaluare a exerciţiului intelectual, a deprinderilor de vieţuire cotidiană sau a unor abilităţi profesionale chiar în stadiu primitiv. Ci doar o mai amplă evaluare a performanţelor şcolare! Ponderea absolvenţilor de studii vocaţionale, profesionale şi tehnice este infimă şi nici măcar în cazul lor nu se pune problema „evaluării competenţelor”. Iar cei mai mulţi dintre „bacalaureaţi” sunt tineri ce provin din licee teoretice… Sunteţi sigur că ştiţi cum şi ce învaţă oamenii ăştia în şcoală? Cum învaţă? Ce anume să examinezi şi ce competenţe să evaluezi? Cine să le evalueze? Cum să le evalueze? În raport cu…? Pentru…?

…

Mă străduiesc să înţeleg cum anume se pot forma (prin şcoală) competenţe specializate în lipsa celor cheie, într-un mediu unde proliferează paradigmele defectuoase, reprezentări eronate şi atitudini discutabile, totul pe o structură instituţională şi mai discutabilă.

…

Lăsaţi tinerii români, cu ţinute impecabile şi „trendy”, bărbaţi cu constituţie fizică de invidiat sau femei în toată firea, uitaţi că pretind şi au statut de adult! Oricât de mult ne-am iluziona, la finalizarea celor 12/13 ani de studii, oamenii viitorii foşti liceeni (în mare parte) nu dau doi bani pe „competenţe”. Şi cui i-ar păsa la 19 sau 20 de ani de ziua de mâine? N-am trecut toţi pe aici?

…

Nicăieri şi nicicând evenimentele de genul Bacalaureatului nu au fost sau nu sunt uşoare şi irelevante. Se întâmplă în toate societăţile mature, unde asemenea evenimente contează! Şi fiecare dintre istoriile personale pot proba asta… Iar dramele individuale nu sunt decât tonuri cromatice în acelaşi schiţă neterminată. În care mai avem drept elemente de prim plan calificativele şi notele şcolarilor autohtoni (luate în ansamblu, deloc inferioare celor din alte state… însă este vorba doar de note!), cunoştinţele (redundante, analizate comparativ) şi competenţele (unde testările internaţionale ar trebui să ne ruşineze, cel puţin).

…

Un comentariu extensiv al acestei editii de bacalaureat nu disculpă nici autorităţile de resort, nici profesorii, nici elevii, nici membrii familiilor acestora… Cred că învăţământul românesc se află într-o fundătură şi nu foarte departe de colaps! Ceea ce nu e rău deloc, ba poate că este cea mai inspirată opţiune posibilă… Dar dincolo de alarmism, intrigă sau revoltă justificată (de cele mai multe ori), renunţarea la iluzii este cea mai bună dovadă de luciditate şi primul pas către normalitate, spre realism. Necesar nu doar la începutul fiecărei veri, înainte sau după bacalaureat…