Ca o completare a articolului precedent, Shadow povesteste si povestea lui (am operat anumite modificari pe textul initial): 

Am lucrat cam 3 ani in Italia nu ca “ilegalist” ci “intermitent”(4-6 luni apoi 3 saptamani – o luna inapoi tara, iar in Italia) cu viza de afaceri pt “firma mama” din sudul Italiei.

Am ajuns pt prima data in Italia prin ‘97. Societatea la care lucram era situata in Napoli in sudul Italiei. Nu vorbeam italiana (stiam sa spun ca mi-e foame, sete, etc) in rest ma bazam pe engleza.
Pt a obtine viza trebuia sa treci un adevarat tur de forta. La 5 dimineata la consulatul italian ca sa inceapa sa se intre “in tarc” pe 9.30-10. Si ca la 12 sa se “inchida” pana si tratarea dosarului curent. Asta zilnic, mai putin lunea. Lunea si restul timpului iti pierdeai “locul” la coada pt “dosarele de la minister” (oricare ar fi fost ministerul). Erau oameni care veneau de la km. Dormeau in masina si cateva zile. Nu va spun cum era iarna. Dupa 7-8 ore de ger. A fost si un scandal la un moment dat cu conditiile in care ne tratau italienii la consulat cu poze in presa(vitele in tarc), etc iar raspunsul ambasadorului a fost sa acopere cu tabla “gaurile din gard” pt a nu se mai poata face poze.
In caz de refuz pagina de motivare continea toate articolele de lege posibile de la trafic de carne vie la narcotice si arme fara sa ti se spuna clar de ce anume iti era refuzata viza.

Ca sa ajungi in Napoli luai un trenulet de la Fiumicino care te ducea in gara Terminus din Roma. De acolo luam trenul pt Napoli. Daca in aeroport te descurcai bine cu engleza in gara era “jale”. Ce m-a speriat insa a fost cantitatea de “infractori” romani veniti la furat si care nu aveau probleme de “viza”. Auzeam vorbindu-se romaneste in jurul meu despre “cutare” cu x “valize” si cum sa faca sa i se “salte” macar o valiza. Deci problema infractorilor romani si nu numai in Roma era veche.

Ajuns in sfarsit in Napoli (repet: asta e in Sud; italienii din nord sunt foarte diferiti de cei din sud, apropiati mai degraba de elvetieni) aveam 8 zile pt a ma prezenta la “questura”. Nu era o perioada “prea lunga”. Ma infiintam intai noaptea pe la 10-11 cu o zi inainte pt a ma pune pe o lista “virtuala”. Ma deplasam a doua zi pe la 5 dimineata pt coada. Normal, gaseam mai multe liste mai mult sau mai putin valide si certuri si draci cu o multitudine de “nationalitati”. Stateam la coada pana pe la 9.30 -10.00 cand incepea intrarea in questura (buluceala) in care nimeni nu mai tinea cont de vreo lista fie ei albanezi, magrebieni, calugari, patagonezi, irlandezi(erau o gramada de cersetori iralndezi), etc. Ironia soartei era ca in interior daca reuseai sa intri aveai distribuitor de numere. Odata intrat daca pana la ora 12 nu ajungeai la ghiseu era o zi ratata. Uneori reuseam sa obtin o hartie cum ca am fost si a doua zi politia ma lasa sa intru printre primii sa iau bilet.

La servici insa erau extrem de intelegatori si chiar au trimis diverse persoane mai ales la inceput sa vina cu mine (nu vorbeam limba la inceput). Mai rar mi-a fost dat sa intalnesc oameni atat de ospitalieri precum italienii din sud. Daca scadeam “birocratia extrema” totul era superb. Daca poti crede mi s-a intamplat de cateva ori sa fiu invitat la o cafea de catre unul sau una care nu avea chef sa-si bea cafeaua singur/singura pe ingustele stradute din “Spaca” unde apartamentele dadeau direct in strada(la geam daca nu chiar in usa pe doua scaunele).

Nu discut despre invitatiile acasa la colegi sau iesirile in oras care erau frecvente (de cateva ori pe saptamana). Despre mamele lor care se chinuiau sa ma “hraneasca” pt ca eram departe de “cuibul familiar”. Asta era optica locala. Asta dadea culoare si gust vietii acolo.

Am fost obligat sa lucrez si sa ma deplasez si in Nord. Si acolo depinde cu ce oameni lucrezi. De exemplu cei de la Arthur Andersen erau de o aroganta care sfida bunul simt(nu discutam si de competente) in timp ce unii patroni de societati erau painea lui Dumnezeu. Oricum iesirile si invitatiile nu erau asa de frecvente ca in sud. Iar despre Bossi se vorbea la misto cum se vorbea la noi de Vadim sau la francezi de Le Pen.

Problema strainilor nu a fost niciodata rezolvata in Italia. Birocratia si lipsa de raspundere a “organelor” este proverbiala. Asa sunt ei. Ca sa ii aduci insa la stadiul de a-i calca pe bombeuri trebuie intradevar sa depasesti orice limita. Un exemplu perfect si o comparatie personala. In sudul Italiei pe care il cunosc cel mai bine nu se injura de “mama”. Mama este sacra. Se injura de sora cel mult pt ca referirea la mama duce la “moarte de om”. Comparativ noi romanii nici pe morti nu-i lasam in pace.

Am vizitat Italia de vreo 3 ori de cand nu mai lucrez acolo. Mi-am vizitat prietenii care ma viziteaza si ei. Gasesc diferente extrem de mari intre nordici si sudici dpdv al tolerantei. Iar Venetienii sunt doar “bomboana pe coliva” ei fiind cei mai “speciali” dintre toti.

Se discuta mai nou despre albanezi. Imi povesteau despre restaurantele romanesti rasarite te miri unde prin Italia unde se dadeau “specialisti” in “mititei” si “sarmale”.

Acum la rand ne-a venit randul si noua. Era insa de asteptat. Pe vremea in care mai aveam inca vize nu odata m-am intors in tara in avion cu Carabinieri care tineau in catuse 2-3 romani pt a-i returna autoritatilor. Ajunsi pe Otopeni (Henri Coanda) ii predau politiei de frontiera care in fata mea ii elibera si ii “intreba” in “hahaitul” tipic de militian. “Cand va duceti inapoi? Si da-i naibii de macaronari”.

Da administratia italiana are probleme grele de rezolvat dar in mod sigur si administratiile romanesti de-a lungul timpului nu si-au facut niciodata treaba cu privire la exportul de infractori. Ati auzit voi de vre-o persoana care sa-si fi pierdut dreptul la “pasaport”? Da e un drept asta dar si o datorie.

Comentariul lui Emil:

1. Referitor la ultima parte din mesajul lui Shadow: va reamintesc actiunile din 2005 ale ministerului de interne de atunci care a fost criticat pe larg in presa romaneasca pentru ca vroia sa aplice legea.

2. Tot despre consulatul Italiei la Bucuresti, un articol, tot din 2005, despre discriminarea si atitudinea inumana a consulatului. De data asta tinta sunt basarabenii. Norocul lor este ca sunt de 5 ori mai putini.